Et dimitte Nobis debita nostra

Intr-o teza de doctorat a unei doamne judecatoare din Caras Severin (Daniela Detesan, Teza de doctorat, Universitatea de Vest Tmisioara, p.13) am intalnit un citat dintr-o lucrare a unui profesor american de drept de la Universitatea Pennsylvania, L. E. Levinthal, unde se face afirmatia socanta (cel putin pentru bigoti) ca un verset din Tatal nostru, are un cu totul alt inteles originar decat cel ultra-cunoscut de noi in aceste cuvinte: „Si ne iarta noua greselile noastre asa cum iertam si noi gresitilor nostri”.

In latina, acest verset suna asa:
„et dimitte Nobis debita nostra sicut et nos dimittimus debitoribus nostris”.
Traducerea literara in limba romana a acestui verset este aceasta: „si ne iarta noua datoriile noastre, asa cum iertam si noi datornicilor nostri”.

Din cate inteleg din cartea lui Make (lansata acum doua zile la Gaudeamus sub numele Solutia crizei. Terminus a quo, Editura Rao), acesta este, de fapt, intelesul exact al versetului din rugaciunea Tatal nostru in mai toate limbile de circulatie la momentul in care rugaciunea a fost rostita de Iisus Christos. De prisos sa reamintesc ca si Make, un ateu convins de altfel, crede ca acesta este intelesul originar si exact al versetului.

Nu se stie prin ce accident sau prin ce manipulare a etimologiei s-a ajuns ca termenii greseala/gresiti sau fie sinonim cu termenii datorie/datornici, dar este clar ca undeva, candva, cineva a transformat datoria in greseala. Dupa aceea, sinonimia a fost simplu de extrapolat la traditiile si cutumele crestine construite in jurul ideii ca toti suntem oameni si supusi greselii si ca, de aceea, toti avem nevoie de iertarea pentru greselile noastre.

Dar ceea ce ne-a transmis Iisus Christos – ca datoriile pot fi sterse (iertate), pentru ca fiecare dator sa poata fi de acord, la randul sau, sa stearga (ierte) datoriile propriilor datornici, a fost invaluit pas cu pas intr-o pacla densa, in care ne-a tintuit civilizatia creditului cu dobanda, pentru ca sepiile malefice care au starnit aceasta pacla sa poata prospera controlandu-ne.
Omul dator este un om inlantuit. Cuvintele „datorie” si „lant” sunt cuvinte care provin din acelasi cuvant din latina: vinculum. Libertatea celui care se indatoreaza este limitata la suprafata unui cerc cu o raza egala cu lungimea lantului, cu centrul in exact locul in care este fixat lantul. Cand acest cerc devine vicios, el trebuie rupt. De aceea anticii credeau ca omul trebuie liberat de datorii din 7 in 7 ani. Asa este, spre exemplu, regula Shmitei, din Deuteronom.

Existenta banilor – datorie anuleaza aceasta regula a spargerii din cand in cand a cercului vicios al datoriei. Banii – datorie creeaza iluzia prosperitatii si a puterii, credinta eternitatii datoriei, convingerea idioata ca oamenii sunt puternici sau slabi si ca cei care sunt puternici trebuie sa controleze lumea.
Alfred Rosenberg, ideologul nazistilor, spunea ca cei slabi nu sunt egali cu cei puternici si ca toate ideile de egalitate sunt contra naturii si sunt simple fantezii. Pentru ca suntem o societate care are legi si morala si nu o jungla unde cistiga animalul din virful lantului trofic, cel mai puternic si mai adaptat luptei pentru supravietuire, nu putem accepta acest darwinism economic si acest cinism. Din nefericire, insa, aceasta idee strafulgera din nou mintile unor europeni si planurile post-apocaliptice ale neo-conservatorilor americani.

Pe de alta parte, stimati prieteni, impartirea lumii in puternici si slabi este o prostie de ev mediu. Caci, din punct de vedere emotional, nimeni nu e mai puternic decat cel mai slab om. Suntem construiti din trecutul nostru, din idealurile noastre, din relatiile cu ceilalti si din extensiile noastre in ceilalti. Inevitabil, cei mai multi dintre cei pe care ii iubim si la care ne raportam, sunt „slabi” fie din motive de varsta, fie din motive de boala, incapacitate de munca sau inegalitate de sanse. Fiecare dintre noi este vulnerabil pentru ca este legat sufleteste de cineva „slab”. Toti suntem temporari si biodegradabili. Si asta e bine, pentru ca cel mai mare pacat nu este lacomia sau grandomania, ci ne-moartea (afirmatie facuta ieri, 19 nov 2015, de Varujan Vosganian, la lansarea cartii mele Parakletos). Pentru ca nu putem exista in afara acestei plase care acopera intreaga lume suntem, inevitabil, slabi.
Dar nu si daca ne gasim aliatii potriviti.

In final, chiar daca aceasta postare va poate pune rabdarea la incercare, va invit sa va aruncati privirea pe cele de mai jos. Acest pasaj este ceea ce bigotii nostri cunosc sub denumirea de Psalmul 51.

Luati aminte :
„Ce te falesti intru rautate, puternice? Faradelege toata ziua, nedreptate a vorbit limba ta; ca un brici ascutit a facut viclesug.
Iubit-ai rautatea mai mult decat bunatatea, nedreptatea mai mult decat a grai dreptatea.
Iubit-ai toate cuvintele pierzarii, limba vicleana!
Pentru aceasta Dumnezeu te va dobori pana in sfarsit, te va smulge si te va muta din locasul tau si radacina ta din pamantul celor vii.
Vedea-vor dreptii si se vor teme si de el vor rade si vor zice: „Iata omul care nu si-a pus pe Dumnezeu ajutorul lui,
Ci a nadajduit in multimea bogatiei sale si s-a intarit intru desertaciunea sa”.

Lasati un raspuns

Trebuie sa fiti conectat pentru a posta un comentariu.