Intunecare – partea III
Emo kids

Postat de în Articole | 0 Comentarii

Emo[1] este o miscare generata in SUA de fanii unor trupe de punk si rock fusion prin anii 1985-1995, care s-a extins si in moda, in benzile desenate si chiar in desenele animate. Prin 1995, trupa cea mai in voga era Nirvana. Cand acest curent a patruns in Romania (2006-2008), la moda erau trupele Tokyo Hotel si H.I.M.

Muzica emo este in acelasi timp emotionala, melodioasa, trista, dar si furioasa. De fapt, piesa tipic emo incepe calm si senin, ca un cintec de leagan, dar deviaza brusc intr-un vacarm de sunete tari pline de furie si frustrare destructiva. Nirvana este trupa rock/emo cea mai cunoscuta la noi, asa ca unii dintre cititori s-ar putea sa stie la ce ma refer: muzica lor incepe cu ritmuri si versuri foarte emotionante si profunde, dar la un moment dat ritmul se rupe in strigate sau chiar urlete furioase, lasind impresia unui haos emotional incontrolabil, ca singur “medicament” contra blazarii si a sentimentului de ratare. Culmea ironiei este ca, pe virful celebritatii, solistul vocal al trupei Nirvana, Kurt Cobain, s-a sinucis.

In prezent, ecourile acestei miscari emo in Romania s-au mai stins, dar copii inca se imbraca si se comporta emo, desi multi dintre ei o fac din dorinta de a epata, din pura plictiseala sau din imitatie involuntara a “celebritatilor” din scoala sau din liceu. Adeptii originari ai acestui curent se imbracau aproape exclusiv in negru, refuzau orice forma de dragalesenie si chiar orice contact uman, erau teribilisti, fiind capabili sa isi picteze unghiile in negru, sa se machieze (fie ca erau baieti sau fete) in culori violente si stridente si chiar sa isi perforeze pielea si diversele extremitati ale corpului pentru a-si monta pe corp diverse obiecte metalice (piercing)[2]. Moda emo inca se mai vede pe strazile din Romania : blugi stramti sau rupti/desirati intentionat, tricouri stramte negre cu inscriptii cu nume de formatii de rock sau punk, curele cu tinte si cu catarame, tenisi din panza de regula Converse All Stars, cizme sau boncanci de iarna cu talpa groasa care se poarta chiar si vara, breton lung intins pe o parte a fetei sau peste un ochi, ochelari cu rama neagra groasa. Cel care inca se imbraca emo are neaparat unul sau mai multe piercing-uri si atitudine distanta sau ostila.

Copilul emo care nu se preface este timid, introvertit, anxios. Nu este nimic rau in a fi timid si introvertit caci, la urma urmelor, toti suntem asa in (pre)adolescenta. Ce e rau este ca, din afara, in mod stereotipic, emo kids sunt asociati, din pacate, cu starile de depresie, tendinte de auto-ranire si chiar de sinucidere. Deseori sunt ironizati. Problema este insa ca, desi poate sa fie vorba, de cele mai multe ori, de simple capricii sau de simple imitatii ale celor din gasca, aceasta atitudine blazata, indiferenta sau ostila poate sa insemne si stari profunde, reale, ale unor suflete chinuite de sentimentul de parasire. Aparenta aplecare catre sinucidere nu este, de cele mai multe ori, decat un tip special de “politica” a adolescentului, un santaj emotional. Toata lumea are probleme, dar aceasta generalitate a problemelor face ca ele sa devina banale si, in consecinta, face ca (pre)adolescentii cu probleme sa fie banali. Iar adolescentii nu isi doresc sa fie banali. Isi doresc sa sa faca vizibili si, daca pentru asta trebuie sa socheze, atunci o vor face: se vor imbraca bizar, se vor comporta socant, vor asculta muzica de neinteles. Se vor tatua si isi vor face piercing-uri. Vor santaja emotional afisand o atitudine de viitor sinucigas. Totul este OK cata vreme aceste mesaje se rezuma la marketingul de tip adolescentin. Niste adulti normali, rezonabili si responsabili, ii pot ajuta sa treaca peste aceste faze (mai ales ca fiecare dintre ei au fost adolosecenti si, intr-o masura mai mica sau mai mare, au practicat, in linii esentiale, acelasi marketing pentru a epata si pentru a iesi in evidenta).

Dorinta de senzarii tari, de adrenalina, tipica adolescentilor, poate fi, insa, amplificata de blazarea de acasa.

Asa sunt multi dintre copii lasati acasa.

Asa sunt copii acelor romani care si-au parasit definitiv caminul si al celor care, lucrand cu anii in strainatate, ajung acasa la copii o data sau de doua ori pe an, acesti copii fiind nevoiti sa isi traiasca mai toata copilaria si adolescenta langa bunici, unchi/matusi sau chiar singuri[3].

Asa sunt si copiii care ii asteapta pe parinti pina la ora 11,30 in noapte, parinti care, daca reusesc sa ajunga acasa, sunt prea obositi sa mai petreaca 5 minute cu copii lor. In lipsa de timp de stat cu copii, parintii acestia isi mituiesc copiii cu cadouri.

Daca ii intrebi, totusi, pe acesti copii ce isi doresc de la Mos Craciun, iti vor raspunde invariabil : sa vina mami/tati acasa. Si, pentru ca mami/tati nu vin acasa ori, daca vin, o fac rar si nu au timpul necesar pentru a sta cu ei si a-i ghida in ceata sau furtuna de sentimente contradictorii si cvasiincontrolabile tipice pubertatii si (pre)adolescentei, acesti copii sunt victime ale blazarii si ale sentimentului de ratare.

Sunt copii care nu ar trebui ironizati, intrucat ei au probleme reale. Neglijarea lor de catre parinti ii va aduce pe acesti copii in postura in care nu vor mai putea avea afectivitate. Si de atunci incolo, nu vor mai gasi un sens in viata. Din nefericire, unii dintre ei vor esua in diverse debuseuri si refulari : droguri, bande de cartier, extremism, cultul mortii. Pentru acesti emo kids reali, pentru cei care nu se prefac, viata e un accident, o greseala a creatorului, o boala fatala. Nu merita traita. De aceea ei sunt fani ai trupei emo H.I.M, a carei cea mai cunoscuta piesa este Join me in death (Alatura-te mie in moarte). Acesti copii tanjesc dupa parinti, dupa prieteni, dupa iubire reala. Si sunt furiosi ca, la fel ca cel care, in vis, alearga dupa un autobuz si nu reuseste sa il prinda din urma pentru a urca, se trezeste cu sentimentul ca ii lipseste ceva, nici ei nu pot urca in autobuzul parintilor si al prietenilor. De-asta acesti copii sunt tristi, d-asta sunt supusi riscului de ratare si  d-asta sunt blazati. Si grav este ca e vorba de o intrega generatie, victima colectiva a sistemului in care parintii, fie obligati de conditiile economice si sociale, fie din hedonism, isi consuma mare parte din viata departe de casa.

Cei mai multi emo kids, insa, ne vor fi dat o lectie dura, dar binevenita, de umanism. Acesti copii merita ascultati, pentru ca ei nu doar ca tanjesc dupa parinti, ei ne dau o lectie severa despre ce inseamna sa fii om. Caci noi uitam mult prea des ca omul este ca o sfera compusa din emotii, nostalgii, dorinte si naluciri si ca, mai presus de toate, omul este compus din extensiile sale in ceilalti oameni. Acesti copii ne vor arata, supravietuind, ca moartea nu exista pentru cel ce moare ci ca exista si e tragica pentru cei care ramin. Fara cei care, ca piesele unui puzzle tridimensional sferic, ne definesc, nu suntem completi.

Am incredere in acesti copii. Ei vor fi invatatorii nostrii.

In schimb, nu am incredere in adultii care ne conduc. Priviti cum gandesc acesti temeinici[4]: “Romania are trei milioane de oameni, sa zicem, din forta activa, in acest moment, in occident. Dintre care vreun milion sunt fierari betonisti, fierari si asa mai departe. Lucreaza in constructii, autostrazi, prin Europa. Au poate 1.500 de euro salariu. O spun foarte direct. De banii astia, copiii se fac golani acasa si nevasta curva. De 700 de euro vin acasa jumatate”. Amintiti-va ce spunea „vocea” BNR despre consumul de tuica si ce spunea un analist tv despre prolificitatea prea mare a alcoolicilor romani.

Acei adulti care vor sa para sufletisti si emotionali – si fac asta mai ales la sarbatorile de iarna sau la cele religioase – obisnuiesc sa citeze un pasaj din Epistola a doua catre Corinteni a Apostolului Pavel. E un pasaj prescurtat, pentru uzul si folosinta ipocritilor si fariseilor : “daca dragoste nu e, nimic nu e”. Alti prefacuti sunt autorii de texte pentru muzica pop main stream. Astia spun, mai “poetic”, love is the answer.

Chestia nu e doar ipocrita, dar denota si o mare si gogonata prostie, o neintelegere fatala a ideii, caci totul depinde de sensul cuvantului “dragoste”. Daca sensul dat cuvantului este acela de atractie fizica, de posesie a celuilalt, atunci dragostea nu doar ca nu este raspunsul, dragostea poate fi chiar ingredientul principal al distrugerii. Caci iubesti fizic, posesiv pe cineva nu (numai) din compasiune, ci si din placerea uneori malefica sau sadica de a poseda. Iar in viata poti fi “indragostit” de mai multe persoane, uneori in acelasi timp, de regula, insa, succesiv. Sunt la moda casatoriile multiple. Sunt la moda contractele matriomoniale. Complicatii juridice de cosmar pot rezulta din filiatii, divorturi si din partajuri multiple cu soti succesivi, finalizate cu imparteli ale mostenirii[5] care scot ceea ce e mai rau din om. Si, in fine, unele razboaie au fost duse si de dezaxati care si-au aruncat popoarele in lupta doar pentru a cuceri inima unor femei sau pentru a le demonstra acestora cat de barbat este razboincul, lordul razboiului.

Compasiunea este raspunsul, nu dragostea. Asta este ceea ce ne invata emo kids-ii. Acestei ipocrizii a adultilor eu ii prefer micul santaj emotional al emo kids-ilor.

[1]Emo este o prescurtare de la emotive = emotiv, hipersensibil.[2]The Urban Dictionary.[3]Citeva detalii ale acestei realitati ale anului 2008, cu care Romania se confrunta pentru prima data de la Revolutia din 1989, puteti gasi aici : http://www.romanialibera.ro/special/documentare/emo—generatia-abandonata-133299.[4]http://www.mediafax.ro/politic/ministrul-ioan-rus-despre-romanii-din-strainatate-copiii-se-fac-golani-acasa-si-nevasta-curva-14439471

[5]Apropos de mostenire, v-ati intrebat vreodata cu cine va veti petrece eternitatea, in caz de multiple casatorii si filiatii?

Lasati un raspuns

Trebuie sa fiti conectat pentru a posta un comentariu.