Simpli particulari, aflati in situatie de supraindatorare, fata cu procedura insolventei

Postat de Gheorghe Piperea în "Falimentul febletea mea" | 1 Comentariu

Legislatia romaneasca se dezintereseaza de tratamentul judiciar al situatiei de supraindatorare a simplilor particulari. De lege lata, singura reglementare referitoare la situatia de insolvabilitate notorie datorita supraindatorarii simplilor particulari se regaseste in Codul civil, care contine o serie de dispozitii vetuste si desuete referitoare la starea de deconfitura (cuvintul este un exemplu de cuvinte rare si vetuste prezente inca in vocabularul Codului civil; dar ce ziceti de termenul folosit de Codul Calimach pentru faliment sau deconfitura : “mofluzlic”?

Interesant este ca, in conceptia Codului Calimach, procedura mofluzlicului era aplicabila si necomerciantilor; Codul Calimach ii considera “mofluzi” si pe comerciant, si pe simplul particular, daca oricare dintre ei era in stare de mofluzlic). Deconfitura, pe care uneori legiuitorul o numeste insolvabilitate, este starea constanta de insolvabilitate a unui simplu particular, adica exact ceea ce este falimentul pentru un comerciant. Procedura deconfiturii trebuie constatata judiciar, ceea ce presupune un timp indelungat care ii poate permite debitorului sa-si ascunda averea sau creditorilor sa profite de starea sa patrimoniala precara. Procedura deconfiturii nu organizeaza o colectivitate concursuala de creditori, ci doar constata o stare a patrimoniului debitorului care poate atrage o serie de consecinte patrimoniale fata de debitor (pierderea beneficiului termenului, rezolutiunea de drept a unor contracte, interdictia termenului de gratie etc.). Starea de deconfitura nu atrage, in schimb, nici o consecinta de natura nepatrimoniala fata de debitor. Debitorul, spre exemplu, isi pastreaza dreptul de a-si administra averea (in timp ce principalul efect al deschiderii procedurii insolventei este desesizarea debitorului), lasindu-i acestuia in continuare « dreptul » de a-si ruina averea si creditorii. Pe de alta parte, creditorii, in mod individual, il pot executa silit pe debitor, imediat, fara trecerea de vreun termen. Pentru acest motiv, cel ce observa la timp starea de insolvabilitate a debitorului, poate profita de informatie si poate sa-l execute rapid pe debitor, eventual in dauna altor creditori, mai ales a celor privilegiati, care nu vor fi obtinut la timp informatia. Din acest motive, procedura deconfiturii nu a avut o aplicabilitate practica deosebita, fiind cazuta de mult in desuetudine. Este evident ca, in conditiile actuale, in care celeritatea si transparenta procedurii sunt esentiale pentru succesul unei astfel de proceduri, aceasta procedura nu poate fi aplicata pentru situatia supraindatorarii simplilor particulari.

Legislatia anglo-saxona, in special cea americana si, dupa modelul acesteia, legislatia unor state membre ale Uniunii Europene, cum ar fi Franta si Germania, se preocupa in mod serios de insolventa simplilor particulari, vazuti in special in calitatea acestora de consumatori de bunuri si credite. Legislatia americana permite si consumatorului sa se declare bankruptcy, punandu-si averea sub controlul unei curti federale cu scopul de a scapa de datorii. Procedura de bankruptcy aplicabila persoanelor fizice este reglementata de cap. VII din US Commercial Code. Pe perioada de bankruptcy, debitorul nu mai are acces la credite, cumparari in rate, contracte de leasing sau orice alte operatiuni care presupun creditarea. Daca starea de bankruptcy este declarata scuzabila, debitorului i se acorda asa-numitul « nou inceput » (a fresh new start), adica datoriile ramase neachitate i se sterg, el putind avea din nou acces la credite si recistigindu-si statutul personal anterior. In schimb, daca starea de bankruptcy este considerata ne-scuzabila, debitorul este decazut din aproape toate drepturile civile (cu exceptia celor personal-nepatrimoniale), pe termen de cel putin 5 ani de la data inchiderii procedurii. Interdictia accesului la credite echivaleaza cu o adevarata « moarte civila » pentru debitor, intrucit cel in cauza nu mai poate folosi instrumente electronice de plata, nu mai are acces la utilitati, nu mai poate beneficia de esalonarile la creditele ipotecare, creditele de consum, ratele de leasing etc. Mai mult chiar, pe perioada procedurii de bankruptcy si ulterior, pe cei 5 ani ulteriori inchiderii procedurii, sunt considerate infractiuni obtinerea de credite fara a dezvalui starea de faliment, continuarea de afaceri sub alt nume, fara dezvaluirea faptului ca debitorul este sau a fost in faliment, implicarea in constituirea, administrarea sau conducerea unei societati, fara acordul tribunalului. De asemenea, debitorului i se poate interzice sa ocupe unele functii publice.

Exista serioase argumente pentru extinderea si la noi a legislatiei insolventei fata de simplii particulari, pentru situatiile de supraindatorare a acestora. In urma cu peste un secol, un comercialist roman (M. A. Dumitrescu) propunea extinderea procedurii falimentului si la necomercianti, aducind o serie de argumente foarte pertinente la vremea respectiva. Omul arata ca, in afara de faptul ca distinctia intre creantele comerciale si cele civile este arbitrara, se intimpla ca un necomerciant sa aiba si datorii comerciale si invers, un comerciant sa aiba datorii civile. De altfel, la procedura falimentului, dupa deschiderea acesteia, participa nu numai creante comerciale, ci si creante civile, fiscale sau salariale. Dar cel mai important argument al includerii necomerciantilor in sfera de aplicabilitate a procedurii falimetlui era – si este – acela ca creditorul, indiferent daca debitorul este comerciant sau nu, trebuie sa beneficieze de aceeasi protectie. Spre exemplu, nu se justifica in nici un fel pastrarea dreptului debitorului de a-si administra averea in caz de insolvabilitate (deconfitura), numai pentru ca debitorul nu are calitatea de comerciant. « Deconfitul trebuie sanctionat ca si falitul », spunea M. A. Dumitrescu, printre altele si prin decaderea din dreptul de a-si administra averea.
In alta ordine de idei, in conditiile unei economii de piata, orientata catre consum, investiile personale si consumul se bazeaza din ce in ce mai mult pe credit, care se contracteaza la banci, societati de leasing, societati de credite ipotecare, societati de credite de consum ori prin cumparari in rate sau pe credit. Multiplicarea si amplificarea creditelor contracte de un simplu particular poate duce, ca si in cazul comerciantilor, la crize financiare de supraindatorare. Tendinta de indatorare prin credite de consum este cu atit mai mare, cu cit rata de crestere a economiei este mai mare. In Romania, rata de crestere economica a fost in medie de 7% in ultimii trei ani. Rata de crestere a indatorarii prin credite de consum a simplilor particulari a fost, insa, de cel putin 30% anual. Datele statistice arata ca pina la finalul anului 2006, un numar de 17,5 mil. de credite au fost contractate de persoane fizice. In mediul urban, cel putin 40% dintre persoanele in virsta de 18 pina la 65 de ani au contractat cel putin un credit, tipurile de credit cele mai utilizate fiind cele pentru nevoi personale. Iar restantele au ajuns deja la nivelul de 290 mil. lei (
statistica este publicata in cotidianul Impact, care citeaza site-ul www.ghiseulbancar.ro, si se opreste la nivelul lunii august 2007). Aceasta tendinta de crestere a ratei de indatorare nu poate dura la nesfirsit, mai ales in Romania, o tara cu economie care nu si-a corectat deloc racilele din perioada comunista si nici din perioada de tranzitie la economia de piata si o tara in care cresterea economica este sustinuta, de fapt, de consum. Va urma, in mod evident, o severa corectie, ceea ce va provoca mari probleme bancilor, care isi vor fi vazut clientela pentru creditele de retail injumatatita. Nici piata creditelor ipotecare nu este ferita de acest risc, chiar daca in Romania aceasta piata este la inceput si in plina dezvoltare, rata creditelor neperformante din acest sector fiind, in prezent, mai mica de 1%. Totusi, clientela acestor credite este puternic polarizata. Exista o minoritate de clienti care acceseaza credite ipotecare nu din nevoia de a obtine o locuinta, ci pentru a efectua plasamente in imobile pe care spera sa le poata vinde cu profit sau sa le inchirieze, adica pentru a specula. Marea majoritate a populatiei are, insa, cu greu acces la aceste credite, date fiind preturile foarte mari ale locuintelor (determinate fie de factori obiectivi, cum ar fi cererea imensa de locuinte, fie de factori subiectivi, cum sunt investitiile imobiliare si nevoia bancilor de a acorda cit mai multe credite ipotecare). In SUA, la inceputul lunii august 2007, piata ipotecara a fost cutremurata de un adevarat crah, cauzele fiind exact aceleasi care au stat si la baza crah-ului bursier american din 2002, adica « exuberanta » investitionala si speculatia. Politica economica a SUA a permis americanilor cu venituri medii sau mici sa cumpere locuinte pe credit ipotecar cu termene de 30 de ani sau mai mult, cu dobinzi care ajunsesera, la inceputul anului 2007, la dobinzi real-negative (de unde si celebra, de pe acum, denumire de credite subprime) si aceasta in conditiile in care perioadele de gratie se intindeau pe 2 ani, creditul urmind sa fie achitat pe urmatorii 28 de ani. In august 2007, insa, dobinda practicata de FED a sarit la 5,25%, datorita “bulei speculative care s-a spart”. Familiile americane, in momentul de fata, nu isi mai pot refinanta creditele si, in final, nu isi vor mai putea achita debitele la banci. Corectia subsecventa spargerii bulei speculative a dus la reducerea valorii imobilelor, ipotecile asupra acestora nemaiputind acoperi valoarea creditului ipotecar. Volumul creditarii a inceput, astfel, sa scada. Ca o consecinta a reducerii volumului creditarii, valorile mobiliare prin care sunt securitizate, de obicei, creditele ipotecare (obligatiuni sau titluri ipotecare) au inceput sa isi pierd din lichiditate, de unde au rezultat pierderi pentru piata secundara a creditelor ipotecare (fonduri de investitii sau fonduri ipotecare). De altfel, si sectorul constructiilor a avut de suferit si, pe ansamblu, toata economia americana a dat semne de “oboseala”, intrind in recesiune. Acest trend descrescator se va opri, insa, cu siguranta, intrucit, pe de o parte, economia americana contine mecanisme interne eficiente de corectie, iar legislatia americana prevede proceduri de tratament judiciar al situatiei de supraindatorare a persoanelor fizice, care permit un “nou start”, o reintrare in circuitul civil al celor ajunsi faliti datorita consecintelor acestui crah.  Avind in vedere speculatiile imobiliare de pe piata romaneasca, afirmatia ca « si pe noi ne paste un risc de prabusire a pietei » (Bursa, p.1, editia din 13 august 2007) este, astazi, un truism. In plus, bancile vor avea cu siguranta mari probleme financiare, intrucit orice credit care nu mai poate fi rambursat – si este evident ca in caz de supraindatorare, clientul bancii nu va mai putea sa-si achite ratele – trebuie inscris ca si credit neperformant in evidentele bancii si trecut in « extrabilantier », operatiune care este insotita, obligatoriu, de constituirea de provizioane de risc, in suma egala cu cuantumul creditului ne-performant. Presupunind ca o banca ar avea chiar si 1% din totalul creditelor de retail blocate in credite neperformante si in provizioane care sa acopere aceste credite, la care se adauga in prezent si rezerva minima obligatorie la creditele in Euro de 40% (procent calificat de Bogdan Baltazar ca fiind « criminal ») precum si cheltuielile cu executarea silita inseamna ca banca in cauza ar fi obligata la un efort financiar ridicat, care iar putea afecta indicele de solvabilitate. Daca, ipotetic, rata creditelor de retail neperformante ar ajunge la 10%, atunci se poate spune ca pentru banca in cauza s-ar apropia dezastrul. Poate ca executarea silita a unui numar de 10.000 de debitori neperformanti poate fi gestionata cu forte proprii de o banca asa cum este, sa zicem, Banca Transilvania. Cu un corp de executori bancari profesionisti, da, un astfel de efort poate fi sustinut. Dar daca ar fi vorba de 100.000 de executari silite ? Sa nu uitam ca executarea unei ipoteci poate dura ani de zile, mai ales in cazul debitorilor care au familii, iar ipoteca este pusa asupra casei. Este evident ca un asemenea numar de executari silite nu va putea fi gestionat de o banca, aceasta fiind, de fapt, nevoita, sa isi vinda creantele ipotecare respective, pentru a face rost de cash. Si, cind apare foamea de cash, apar si vinzarile in pierdere catre cei care detin cash-ul. Sunt fonduri si comercianti care abia asteapta o astfel de oportunitate. In fine, as observa ca, in cazul clientilor persoane juridice, odata trecut la procedura falimentului fata de acest gen de debitori, banca poate dispune de sumele constituite cu titlu de provizioane (suma care, de la momentul trecerii creditului neperformant in « extrabilantier » si pina la trecerea la procedura de insolventa, fusese indisponibilizata sub forma de provizion). Insa, pentru clientii persoane fizice, care nu pot fi subiecti ai procedurii insolventei pentru cazul supraindatorarii, acest beneficiu al deblocarii provizioanelor de risc nu exista. Extinderea procedurii insolventei la simplii particulari pentru supraindatorare ar fi, asadar, un avantaj major pentru banci, care nu ar mai fi nevoite sa mentina provizioanele pina la momentul finalizarii executarii silite asupra datornicului, ci numai pina la momentul deschiderii procedurii insolventei asupra acestuia. In alta ordine de idei, o procedura de insolventa aplicabila persoanelor fizice pentru supraindatorare este necesara si pentru a proteja mediul bancar, in special, si mediul de afaceri, in general, de debitorii « profesionisti » (cei care fac un obicei din contractarea de credite, cumpararea de bunuri in rate, contractarea de leasing-uri, consumul de utilitati pe « credit », fara a se precupa si de rambursare), dar si pentru a da o a doua sansa debitorului scuzabil, care a ajuns in situatie de supraindatorare din motive independente de vointa sa. In conditiile reglementarilor actuale, biroul de credit asigura un anumit « filtru » contra debitorilor neonesti sau insolvabili, dar nu lasa nici o sansa reintegrarii debitorului inscris pe lista rau-platnicilor in rindul consumatorilor onesti.
Daca, de lege lata, nu exista o reglementare a insolventei simplilor particulari, in schimb, legislatia romaneasca abunda de reglementari care isi propun sa previna starea de supraindatorare a persoanelor fizice, simpli particulari. Perspectiva din care este privita aceasta problema este, insa, unilaterala, reglementarile referitoare la preventia sau acoperirea riscului de supraindatorare fiind orientate catre creditori (banci, institutii financiare non-bancare, furnizori de utilitati), acestia fiind cei care trebuie sa ia masurile de preventie respective.

Insolvența instituțiilor publice, Consecințele față de alegeri

Postat de Gheorghe Piperea în "Falimentul febletea mea" | 6 Comentarii

Institutiile publice sunt excluse, in mod traditional, de la aplicabilitatea procedurii insolventei. Intr-adevar, art. 8 C.com., inca in vigoare, dispune ca statul si celelalte institutii publice nu pot fi asimilati comerciantilor. Cum pina de curind legislatia romaneasca a insolventei avea ca destinatar exclusiv comerciantul, este lesne de inteles ca instutiile publice nu intrau in sfera de aplicabilitate a acestei legi. Trebuie observat, insa, ca tendinta actuala a legislatiilor privind insolventa este aceea de a abandona conceptia traditionala conform caruia procedura insolventei se aplica exclusiv comerciantilor.
Asadar, faptul ca o lege ar interzice asimilarea statului sau a institutiilor publice cu comerciantii nu mai are relevanta sub aspectul aplicabilitatii procedurii insolventei fata de institutiile publice. Pe de alta parte, prin dispozitii exprese ale legii sau, in cazul statelor, prin conventii internationale, se creeaza anumite regimuri juridice similare procedurii insolventei, regimuri aplicabile ad-hoc statului sau institutiilor publice pentru cazul in care acestea s-ar afla in incetare de plati sau in insolventa. Spre exemplu, Bulgaria a fost in cursul anilor 1997-1998 in incetare de plati, motiv pentru care a fost administrata de un consiliu monetar, impus de creditori, in principal Banca Mondiala si Fondul Monetar International. In aceasta perioada, moneda nationala bulgara si-a pierdut valoarea circulatorie, fiind inlocuita cu marca germana, ca moneda de plata pe teritoriul Bulgariei. O serie de alte restrictii bugetare au fost impuse Bulgariei in aceasta perioada. Desigur ca nu este de conceput disparitia unui stat prin faliment, dar unele atribute ale suveranitatii sunt limitate, lucru insotit de multe alte restrictii ale drepturilor statului in cauza, pentru a permite redresarea acestuia si revenirea la normal. Este, de fapt, ceea ce inseamna, in linii mari, procedura insolventei fata de un intreprinzator obisnuit. Este evident, insa, ca procedura incetarii platilor de catre un stat tine de dreptul international public mai degraba decit de dreptul privat.
Legiuitorul roman a creat, prin Legea nr. 273/2006 privind finantele publice locale, o prima bresa serioasa in conceptia traditionala conform careia institutiile publice nu pot fi supuse procedurii insolventei. Intr-adevar, art.75 din Legea nr.273/2006 se refera la starea de insolventa a unitatii administrativ-teritoriale (persoana juridica de drept public sub forma caruia se organizeaza comunitatile locale, orasul, judetul etc.). Dupa ce, la art. 74, legea vorbeste de starea de « criza financiara » ce poate fi depasita printr-un plan de redresare, la art. 75 din Legea nr. 273/2006 reglementeaza o procedura de insolventa sui generis a unitatii administrativ-teritoriale. Legea are, insa, multe inadvertente care vor face aplicarea sa dificila. Spre exemplu, art. 2 pct. 38 din aceasta lege defineste insolvenţă drept “incapacitatea unei unităţi administrativ-teritoriale de a-şi achita obligaţiile de plată lichide şi exigibile, cu excepţia celor care se află în litigiu contractual” (?!), dupa care, in art.75, se arata ca unitatea administrativ-teritorială este considerată în stare de insolvenţă dacă se află în una dintre următoarele situaţii: a) neachitarea obligaţiilor de plată, lichide şi exigibile, mai vechi de 120 de zile şi care depăşesc 50% din bugetul anual, fără a se lua în calcul cele aflate în litigiu contractual; b) neachitarea drepturilor salariale prevăzute în bugetul de venituri şi cheltuieli, pe o perioadă mai mare de 120 de zile de la data scadenţei.
Din start trebuie observat ca, prin OG nr.22/2002 privind executarea obligaţiilor de plată ale instituţiilor publice, stabilite prin titluri executorii, s-a instituit regula ca o creanta contra institutiilor publice finantate de la buget, constatata printr-un titlu executoriu, poate fi achitata numai daca acea creanta este prevazuta in bugetul intitutiei publice, la capitolul “cheltuieli”. Este de observat ca, potrivit art. 2 din aceeasi OG nr.22/2002, dacă executarea creanţei stabilite prin titluri executorii nu începe sau [nu] continuă din cauza lipsei de fonduri, instituţia debitoare este obligată ca, în termen de 6 luni, să facă demersurile necesare pentru a-şi îndeplini obligaţia de plată. Acest termen curge de la data la care debitorul a primit somaţia de plată comunicată de organul competent de executare, la cererea creditorului. Numai in cazul în care instituţiile publice nu îşi îndeplinesc obligaţia de plată în termenul respectiv de 6 luni, creditorul va putea solicita efectuarea executării silite, asa cum impune art. 3 din OG nr.22/2002. Este adevarat ca, potrivit art. 4 alin.1 din OG nr.22/2002, ordonatorii principali de credite bugetare au obligaţia să dispună toate măsurile ce se impun, inclusiv virări de credite bugetare, în condiţiile legii, pentru asigurarea în bugetele proprii şi ale instituţiilor din subordine a creditelor bugetare necesare pentru efectuarea plăţii sumelor stabilite prin titluri executorii, dar este indubitabil ca  termenul de 120 de zile de la scadenta “obligatiei de plata”, stabilit prin art. 75 din Legea nr.273/2006 
privind finantele publice locale, este nerealist, intrucit, prin lege, scadenta oricarei obligatii a institutiei bugetare se proroga pina la inceputul exercitiului financiar viitor si aceasta daca institutia bugetara in cauza isi respecta obligatia legala de a prevedea in bugetul pe anul viitor sume cu titlu de cheltuieli care sa acopere “obligatia de plata” respectiva. In plus, inca o prorogare de 6 luni este posibila, asa cum s-a vazut, in conditiile art. 2 din OG nr.22/2002.
Pe de alta parte, este deja o obisnuinta a unor unitati administrative-teritoriale, cum sunt consiliile judetene, de a angaja lucrari si obligatii de plata fara ca acestea sa fie bugetate ori de a se refuza sau intirzia plata unor alocatii bugetare pentru comunele din subordine, pe motiv de discriminare politica. In aceste conditii, dovada starii de insolventa, care este in sarcina creditorului si nu a debitorului, asa cum este cazul cu insolventa reglementata de Legea insolventei, va fi o dovada greu de facut.
In fine, se pune intrebarea daca nu cumva cuantumul creantei neachitate care da dreptul de a cere declararea starii de insolventa este prea ridicat. Intr-adevar, un procent de minim 50% din bugetul anual al unitatii administrative-teritoriale poate fi de-a dreptul prohibitiv in cazul unitatilor administrative-teritoriale mari de genul consiliilor judetene sau al Consiliului General al Capitalei. Este, de altfel, foarte greu de imaginat ca o institutie publica sa isi creeze o expunere atit de mare fata de un singur creditor, de unde concluzia ca incidenta acestei reglementari este redusa.
In afara caracterului lichid si exigibil al creantei, alte conditii referitoare la natura creantei nu se pun. Asadar, creanta poate rezulta atit din contractele institutiei publice (contracte administrative, achizitii publice), cit si din celelalte obligatii de plata ale acesteia, cum ar fi alocatiile bugetare pentru comunele din subordine, pentru serviciile publice descentralizate, regiile autonome din subordine, salarii neachitate etc. Singura exceptie o reprezinta “obligatiile de plata” aflate in litigiu “contractual”, mai precis, creantele care, fiind litigioase, nu au o existenta certa.
Cererea de deschidere a procedurii insolventei poate fi introdusa atit de creditorii care indeplinesc conditiile prevazute de art. 75 alin.2, cit si de catre ordonatorul de credite al unitatii administrativ-teritoriale, daca aceasta se afla in situatia de la art. 75 alin.2.
Conform art. 75 alin.3, in termen de 30 de zile de la solicitarea oricărei persoane interesate (deci nu numai a creditorilor), ordonatorul principal de credite al unităţii administrativ-teritoriale are obligaţia furnizării situaţiei economico-financiare şi a concluziei de încadrare sau neîncadrare în prevederile alin. (1). Conform art.75 al. (2) din Legea nr.273/20006, orice creditor sau grup de creditori care are una ori mai multe creanţe certe, lichide şi exigibile împotriva unei unităţi administrativ-teritoriale, cu o valoare însumată care depăşeşte 50% din bugetul acesteia pe o perioadă de 120 de zile consecutive, poate introduce la tribunalul în a cărui circumscripţie îşi are sediul unitatea administrativ-teritorială o cerere de deschidere a procedurii insolvenţei acestei unităţi administrativ-teritoriale. Ordonatorul principal de credite al unităţii administrativ-teritoriale are, la rindl sau, obligaţia ca, în termen de 15 zile de la constatarea stării de insolvenţă care a intervenit potrivit alin. (1), să solicite deschiderea procedurii privind insolvenţa unităţii administrativ-teritoriale, prin cerere depusă la tribunalul în a cărui circumscripţie se află unitatea administrativ-teritorială respectivă. Ordonatorul principal de credite al unităţii administrativ-teritoriale are obligaţia de a notifica deschiderea procedurii de insolvenţă creditorilor şi oricăror persoane interesate. Introducerea prematură, cu rea-credinţă, de către ordonatorul principal de credite a cererii prevăzute la alin. (4) atrage răspunderea acestuia, în condiţiile legii, pentru prejudiciile pricinuite părţii interesate.
Judecătorul-sindic, prin hotărârea de deschidere a procedurii de insolvenţă, va numi un administrator care, in termen de 60 de zile lucrătoare de la numirea sa, întocmeşte, împreună cu structura teritorială a Curţii de Conturi, un plan de redresare a insolvenţei unităţii administrativ-teritoriale. De observat ca, d
esi legea nu precizeaza, este limpede ca si acest administrator se selecteaza tot dintre practicienii in insolventa, membrii ai UNPIR, asa cum rezulta indbitabil din art. 1 din OUG nr.86/2006. In plus, in mod cu totul neindeminatic, legea vorbeste de un plan de “redresare a insolventei”, ca si cind nu activitatea unitatii administrativ-teritoriale ar fi tinta planului de redresare, ci starea de insolventa.
Administratorul sau ordonatorul principal de credite, după caz, are obligaţia ca în perioada desfăşurării procedurii de insolvenţă să asigure furnizarea eficientă şi eficace a serviciilor publice esenţiale, în condiţiile legii. Indirect, din aceasta formula a legii, rezulta ca, pe perioada planului de redresare, debitorul poate fi desesizat sau nu, adica, ordonatorul de credite este in continuare indrituit sa conduca unitatea administrative-teritoriala insolventa sau aceasta sarcina revine administratorului. Planul de “redresare a insolvenţei” va cuprinde: (i) măsurile de restabilire a viabilităţii financiare a unităţii administrativ-teritoriale; (ii) măsurile de continuare a prestării serviciilor esenţiale ale unităţii administrativ-teritoriale, pe toată perioada insolvenţei acesteia; (iii) planul de achitare a debitelor către creditori. Planul de “redresare a insolvenţei” se supune aprobării consiliului local (?!), în termen de 10 zile de la întocmire, şi devine obligatoriu atât pentru autoritatea deliberativă, cât şi pentru ordonatorul principal de credite al unităţii administrativ-teritoriale. Nu se vede de ce creditorii nu au nimic de spus in privinta planului, din moment ce prin plan se propun masuri care ii privesc si pe ei. Un “plan de achitare a debitelor” inseamna, implicit, esalonari si eventuale stergeri de datorii, masuri care ar trebui sa aiba si acordul creditorilor.
Daca se adopta un plan de redresare, administratorul va monitoriza respectarea planului de redresare a insolvenţei.
Daca nu se adopta un plan de redresare, administratorul va propune judecătorului-sindic emiterea hotărârii de preluare a atribuţiilor de ordonator principal de credite de către administrator. În caz de nerespectare a planului de redresare a insolvenţei, administratorul va propune judecătorului-sindic suspendarea atribuţiilor de ordonator principal de credite şi emiterea hotărârii de preluare a atribuţiilor de ordonator de credite de către administrator. Ordonatorului principal de credite şi autorităţii deliberative a unităţii administrativ-teritoriale le este interzisă exercitarea oricăror atribuţii cu implicaţii financiare pe toată perioada gestionării situaţiei de insolvenţă de catre administrator.
Asadar, sanctiunea cea mai drastica a situatiei de insolventa nu priveste unitatea administrativ-teritoriala in sine, ceea ce oricum ar fi inadmisibil, intrucit ar afecta comunitatea locala, ci il priveste pe conducatorul unitatii administrativ-teritoriale, asa-numitul ordonator de credite, adica, presedintele consiliului judetean sau primarul. Este interesant de vazut, din punctul de vedere al dreptului public, ce efecte ar avea o astfel de masura fata de alegeri. Intr-adevar, mandatul ordonatorului de credite este limitat de ciclul electoral. Desigur ca, pe perioada mandatului sau, ordonatorul de credite in cauza va fi lipsit de prerogativele demnitatii castigate la alegeri, dar ce se intimpla daca starea de insolventa si sanctiunea preluarii atributiilor de ordonator de credite de catre administrator se intinde peste data alegerilor? Se va aplica aceasta sanctiune si demnitarului nou ales? Din formula generica a legii, care se refera la “ordonatorul de credite” ca functie si nu ca persoana, rezulta ca sanctiunea se extinde si la noul ales. Este, insa, o situatie delicata, intrucit vointa electorala este, practic, anihilata in acest caz. Desigur ca, cel in timpul mandatului caruia s-a instaurat starea de insolventa a unitatii administrativ-teritoriale si care, de altfel, este principalul vinovat de aducerea acesteia in stare de insolventa, nu va mai putea pretinde voturile electorilor, intrucit nimeni nu va mai avea incredere in el. Dar problema de drept public ramine, oricum, nerezolvata.
În cazul în care se constată încetarea stării de insolvenţă, judecătorul-sindic, la propunerea administratorului, va pronunţa o sentinţă de închidere a procedurii de insolvenţă a unităţii administrativ-teritoriale. Administratorul are obligaţia de a notifica sentinţa de închidere a procedurii de insolvenţă ordonatorului principal de credite, creditorilor şi oricăror persoane interesate. Prin închiderea procedurii insolvenţei, administratorul este descărcat de orice îndatoriri sau responsabilităţi cu privire la aplicarea procedurii faţă de ordonatorul principal de credite, faţă de patrimoniul unităţii administrativ-teritoriale, precum şi faţă de creditori. În termen de 30 de zile de la notificarea inchiderii procedurii, între administrator şi ordonatorul principal de credite se încheie un proces-verbal de predare-primire cu privire la operaţiunile derulate în timpul procedurii insolvenţei. Unitatea administrativ-teritorială revine la statutul de criză financiară (?!), iar ordonatorul principal de credite şi consiliul local îşi reiau atribuţiile şi vor proceda la aplicarea întocmai a planului de redresare financiară pentru ieşirea unităţii administrativ-teritoriale din criză financiară. Cheltuielile ocazionate cu plata indemnizaţiei administratorului şi îndeplinirea procedurii de redresare a insolvenţei reprezintă cheltuieli ale unităţii administrativ-teritoriale şi se suportă din bugetul acesteia.
Situaţia de deschidere a procedurii de insolvenţă, respectiv de închidere a acesteia, se înregistrează în termen de 5 zile de la declararea situaţiei de insolvenţă, respectiv de la notificarea hotărârii judecătoreşti de închidere a procedurii de către ordonatorul principal de credite, în registrul local al situaţiilor de insolvenţă a unităţilor administrativ-teritoriale, care este gestionat de direcţiile generale ale finanţelor publice judeţene, respectiv a municipiului Bucureşti. Acestea vor comunica lunar situaţiile de deschidere sau de închidere a procedurilor de insolvenţă înregistrate Ministerului Finanţelor Publice, pentru a fi înregistrate în registrul naţional al situaţiilor de insolvenţă a unităţilor administrativ-teritoriale.
Trebuie precizat ca
o astfel de procedura este aplicabila déjà, ea intrind in vigoare de la 1 ianuarie 2008, conform art.86 alin.1 lit.b) din Legea nr.273/2006.
Pina la aparitia unui prim caz de insolventa a unei comune sau a unui consiliu judetean, ramin de rezolvat multe probleme de interpretare sau aplicare a legii. Asa cum s-a putut observa din scurta analiza de mai sus, multe dispozitii ale acestei legi sunt nebuloase. Poate ca, de lege ferenda, o eventuala lege a insolventei institutiilor publice ar fi necesara.
US Commercial Code consacra intregul cap.IX reorganizarii autoritatilor locale. Aceasta intrucit este evident ca o suma impresionanta de comunitati locale sunt intr-o perpetua stare de insolventa, ceea ce le bareaza din start calea catre finantarea pe piata creditului sau pe piata de capital, fiind nevoite sa se multumeasca cu alocatiile bugetare, intotdeauna insuficiente si intotdeauna impartite pe criterii politice, cu ignorarea criteriilor economice si sociale.

Falimentul asociatiilor si cluburilor sportive si al cultelor religioase este posibil

Postat de Gheorghe Piperea în "Falimentul febletea mea" | 3 Comentarii

   

O categorie de persoane juridice de drept privat care desfasoara si activitati economice, prezente din ce in ce mai mult in mediul de afaceri, sunt asociatiile si cluburile sportive. Acestea incaseaza drepturi de televizare, sume provenite din sponsorizari, premii competitionale, sume provenite din transferurile de jucatori, din materiale promotionale etc., incasari care ajung uneori la valori exorbitante. In fotbal, spre exemplu, industria respectiva a devenit atit de profitabila, incit unele cluburi de fotbal au devenit societati cotate la bursa, capitalizarile lor bursiere ajungind sa depaseasca pragul de 1 mld. Euro. In afara de valorile in sine vehiculate in industria sporturilor, in general, si a fotbalului, in special, capitalul de imagine este urias, unii actori in aceste spectacole ajungind foarte bogati datorita acestora, altii implicindu-se in politica direct din pozitia de presedinti sau “proprietari” de club (un fost prim-ministru al Italiei este si presedinte de club de fotbal), iar altii descoperindu-si din mers veleitati politice (un “proprietar” de club este presedinte de partid in Romania). Este evident ca suntem in prezenta unei adevarate industrii, activitatea sportiva devenind doar pretextul pe care s-au pus temeliile acestei industrii. Este clar, deci, de ce consider ca procedura insolventei trebuie sa li se aplice si asociatiilor si cluburilor sportive. 

 

In fine, trecind intr-un alt registru, comertul si afacerile nu mai sunt atit de repudiate de biserici si institutii de cult sau religioase. Daca, in evul mediu, au trebuit inventate societatile in comandita, pentru ca clericii sa evite interdictiile dreptului canonic de a se implica in activitati comerciale, in prezent, chiar eparhiile sau alte institutii de cult sunt implicate in afaceri. Si nu este vorba de necesarul comert cu obiecte de cult sau straie bisericesti, ci de afaceri in toata regula. Patriarhia romana detine mai multe hoteluri si locuri de odihna si tratament, o retea nationala de radio, mai multe televiziuni, mari suprafete de paduri si terenuri agricole sau viticole etc. Patriarhia romana, insa, nu este singulara in aceste afaceri. Pentru necesitatile misionarismului, mai toate cultele fac afaceri. Si nici nu este vorba de o inventie romaneasca. Biserica catolica, in special cea din Franta, s-a ales cu marile sale catedrale pentru ca a stiut sa tranzactioneze bine indulgente, atit de bine incit a facut posibila schisma protestanta a lui Marin Luther. Asadar, nu cred ca ar fi surprinzator daca, pe viitor, am vedea o eparhie sau un cult religios in faliment.

 

Caci Legea insolventei se aplica, in mod obisnuit, comerciantilor (persoane fizice, societati comerciale, grupuri de interes economic), dar si societatilor agricole, precum si oricaror alte persoane juridice de drept privat care desfasoara si activitati economice. O entitate, alta decit comerciantul, poate fi supusa procedurii insolventei, daca indeplineste urmatoarele trei conditii :

-este o persoana juridica; sunt excluse din aceasta sfera de aplicabilitate a legii persoanele fizice, chiar si cele care desfasoara o activitate economica sub forma de intreprindere care nu au dobindit, totusi, calitatea de comerciant; de precizat ca legea romana stabileste o serie de masuri si sanctiuni pentru evitarea riscului de supraindatorare a persoanelor fizice, simpli particulari, adica masuri de preventie a insolventei acestora, fara a reglementa, cel putin pentru moment, o procedura de insolventa a simplilor particulari;

-este o persoana juridica de drept privat; sunt excluse din aceasta sfera de aplicabilitate a legii persoanele juridice de drept public; germeni ai unei proceduri de insolventa aplicabila institutiilor publice exista, totusi, in Legea finantelor publice locale;

-persoana juridica de drept privat in cauza exercita si activitati economice; o persoana juridica de drept privat care se limiteaza la exercitiul activitatii prevazute ca scop statutar al activitatii sale, fara a exercita si activitati economice, nu este supsa procedurii insolventei; este, totusi, supusa procedurii insolventei, acea persoana juridica de drept privat care, cu incalcarea principiului specialitatii capacitatii de folosinta, exercita numai activitati economice, dezinteresindu-se, spre exemplu, de scopurile filantropice propuse ca scop statutar de activitate.    

 

The Way I Are

Postat de Gheorghe Piperea în "The Way I Are" | 14 Comentarii

                 Un tata cam bizar are doi fii. Unuia dintre fii i s-a nazarit ca vrea sa plece sa isi traiasca viata si decide ca este momentul sa devina independent, sa isi asume riscul de a trai pe cont propriu. Scurt, ii cere tatalui sa ii dea partea din avere ce i se cuvine. Si tatal se executa prompt, impartindu-si averea. Tatal este inca in putere, este un pater familias, care nu se pregateste sa moara. De altfel, ambii fii ii slujesc intru sporirea averii. Cu toate acestea, tatal isi imparte averea, fara cricnire. Iata un prim element cu totul neobisnuit. Nu stiu daca Legea lui Moise permitea illo tempore impartirea unei averi mai devreme de moartea tatalui. In parabola Fiul risipitor, o mostenire nedeschisa inca este, totusi, impartita. Sau cel putin asa rezulta la prima vedere. As zice ca, de fapt, averea nu este impartita, ci injumatatita, adica risipita chiar de tatal celor doi frati, intrucit vedem mai jos ca, in realitate, averea nu este impartita intre frati. Fratele cel mare nu isi ia partea sa, ca sa se descurce singur pe mai departe, ci ramine sa ii slujeasca tatalului “ca un rob” si sa ii respecte “porunca”. Gestul tatalui de a “imparti” averea sa, dindu-i jumatate din aceasta fiului tinar si iubitor de risc, este neobisnuit si pentru ca tatal nu protesteaza, nu contesta si nu se opune pretentiei neasteptate a fiului cel tinar ci, fara ezitare, isi imparte averea in doua si ii incredinteaza jumatate din aceasta fiului tinar. Mi-e greu sa calific gestul tatalui. Poate ca acest tata bizar i-a facut fiului sau cel tinar darul libertatii. Este acelasi dar pe care Dumnezeu ni l-a facut noua, tuturor, si pe care fiecare il gestioneaza dupa propriul destin sau caracter, pina la judecata finala. Sau poate ca acest tata bizar stia (sau spera) ca fiul sau cel tinar isi va fi risipit jumatatea din avere incredintata si se va fi cait ulterior. Mai direct si mai dur spus, tatal ii strecoara fiului cel tinar morbul distrugerii si, in acelasi timp, sansa salvarii, chiar si printr-o ulterioara pocainta. Jumatatea de avere daruita este un cadou in aparenta otravit dar, in realitate, salvator. Darul libertatii contine germenul distrugerii sau saminta mintuirii. Depinde cum il gestionezi. Fiul cel tinar isi ia partea din avere “ce i se cuvine” si degraba isi incepe aventura. Ajunge intr-o tara straina si isi risipeste in mod nesabuit averea, ducind o viata “destrabalata”. Ramine fara adapost (Fiul risipitor este, cronologic, al doilea homeless celebru, dupa Diogene), ajunge sa sufere de foame si se face paznic de porci la un om bogat din tara straina in care a ajuns. Culmea decaderii este atinsa atunci cind homeless-ul nostru este incercat de invidie la adresa porcilor pe care ii pazeste si care se satura cu niste roscove pe care el le rivneste, dar nu i le da nimeni. Observind ca mai jos decit atit – a invidia porcii, a dori sa fii in locul lor pentru a te indestula cu roscove – nu se poate, aventurierul nostru “isi vine in fire” si se inscrie pe drumul pocaintei, intorcindu-se acasa, unde isi va fi cerut iertare tatalui. Este un moment bine ales, pentru ca tatal este inca acasa si doritor de iertare. Multi alti fii risipitori isi vor fi cerut iertarea pacatelor prea tirziu, caci tatal nu mai era acasa si nici doritor de iertare. Aventurierul nostru are, totusi, sansa sa. O sansa meritata, de altfel, pentru ca nu multi isi recunosc greselile si nu multi au puterea de a se pocai. In vremurile noastre, cei mai multi se afunda in greseala si se complac acolo, ratindu-si viata.Cind fiul risipitor ajunge acasa, tatal si intreaga sa curte il sarbatoresc, redindu-i (cam repede) toate onorurile si beneficiile de care acesta s-a lipsit de bunavoie. El este imbracat cu cele mai bune haine, i se pune in deget un inel, se taie vitelul “cel ingrasat” (este un vitel ingrasat si nu gras, adica un vitel pregatit pentru o astfel de ocazie; de aici concluzia mea ca, de fapt, tatal se astepta ca fiul sa se intoarca dupa ce se va fi confruntat cu esecul), se aduc muzicanti, toata lumea este invitata (cu exceptia fiului cel mare) si incepe petrecerea. Fiul cel mare era pe ogor, ocupat cu indeplinirea poruncilor tatalui. Nu stia nimic de neasteptata petrecere. Cind a ajuns acasa si a aflat ce se petrece, s-a miniat si a refuzat sa intre in casa. Desi el este fratele cel mare, care a respectat mereu prouncile tatalui, acum el este cel razvratit. Nu i se pare just ca fratele sau, care i-a mincat averea tatalui “cu femeile desfrinate” sa fie sarbatorit si sa i se taie vitelul ingrasat, in timp ce el, ramas acasa, supus poruncilor tatalui si “slujindu-i acestuia ca un rob”, sa fie ignorat. Si tatal cel bizar raspunde si de data aceasta in modul cunoscut : el spune ca fiul cel mare n-are nevoie nici de sarbatoare, nici de iertare, pentru ca el este in permanenta in preajma tatalui si tot ceea ce tatal are, este si al fiului.                            Pilda Fiului risipitor ne ofera trei niveluri de intelegere, unul exoteric, destinat celor grabiti si interesati sa vada doar ceea ce este evident, unul esoteric, destinat, probabil, initiatilor, si un plan indepartat si gri, destinat celor care isi pun intrebari. In plan exoteric, povestea este centrata pe fiul cel tinar si risipitor, pe odiseea sa intre pierzanie si salvare. Gasesc in parabola Fiului risipitor si in parabola Oii ratacite principalele argumente pentru care crestinismul a putut convinge un imperiu atit de intins si primitor de atit de multe religii, asa cum a fost imperiul roman. Este evident ca tatal este Dumnezeu, fiul risipitor este fiecare dintre noi, atunci cind ne asumam riscul de a trai, iar jumatatea de avere este pretul pe care il plateste fiecare pentru dreptul de a-si asuma propria libertate. La fel de evident este ca pastorul este Dumnezeu, iar oia ratacita este oricare dintre noi, cind ne abatem de la calea cea dreapta. Daca scara catre cer este deschisa oricui, cu conditia “sa-ti vii in fire”, daca tatal se bucura la revenirea acasa a fiului sau risipitor, in loc sa il pedepseasca, daca pastorul isi lasa nepazite 99 de oi, pentru a salva o singura oaie ratacita, atunci inseamna ca orice “gresit” se poate salva prin iertarea divina. In plus, sa nu uitam ca, in urma cu aproape 2000 de ani, cind crestinismul a fost revelat, centrul imperiului roman era un oras, Roma, cu peste un milion de oameni, iubitori de spectacol. Drama, tragedia, riscul, finalul fericit, erau foarte placute vazului si auzului romanilor. Cel ce isi asuma riscul, chiar daca esua, era foarte bine vazut si auzit, devenind reper pentru multi, un fel de erou urban din benzile desenate de azi. Un bun orator, la Roma, putea usor convinge o masa de oameni usor de manipulat. Asa ca Roma era locul cel mai potrivit pentru a pune bazele universale (catolikon) ale religiei crestine. Nu e greu sa observam ca lucrurile si oamenii nu s-au schimbat foarte mult in cei aproape 2.000 de ani ce s-au scurs de atunci. Si acum suntem usor de manipulat si convins, pentru ca ne plac foarte mult drama, tragedia, riscul si finalul fericit, mai ales daca sunt ale altora si daca le vedem la televizor. In plan esoteric, povestea este centrata pe tatal cel bizar. Putem intelege, daca vrem, ca fiecare dintre cei doi frati a ales calea lui de a-i fi aproape tatalui, unul cerind si obtinind iertarea pacatului independentei prost gestionate, celalalt respectindu-i regulile in mod constant. Intr-adevar, tatal ne spune, indirect, ca cel ce respecta regulile, nu are nevoie de salvare: el va fi mereu in preajma tatalui.  Intr-un plan indepartat si gir ni se spune ceva si despre fratele cel mare si ne-risipitor, slujitor al tatalui si pastrator al poruncilor acestuia. Poate ca voi fi acuzat de impietate, dar ma tenteaza sa privesc cele doua parabole mai degraba din perspectiva fiului ne-risipitor.  Dupa iertarea fiului risipitor, tatal il trece pe acesta in acelasi rind cu fiul ne-risipitor. Parabola Oii ratacite intareste nelamurirea sau iritarea celui care priveste povestea din perspectiva opusa celei a fiului risipitor. Intr-adevar, dupa recuperarea oii ratacite, aceasta este reintegrata in turma, fiind alaturi de ceilalti 99 oameni neprihanit, care nu au nevoie de salvare. De altfel, in parabola Oii ratacite ni se spune direct ca 99 de oameni neprihaniti (oile care au stat linistite in turma), care nu au nevoie sa fie salvate, nu provoaca in ceruri atita bucurie cit un singur pacatos care s-a pocait. Din perspectiva apropierii de Dumnezeu, nu mai este, deci, nici o diferenta intre cele doua parti (neprihanitul si gresitul). Cu toate acestea, fiul cel mare a respectat regulile, iar cele 99 de oi din turma au stat cuminti si laolalta in zona lipsita de riscuri, in timp ce fiul cel tinar a cheltuit o parte din averea tatalui (care este, in parte, si a fiului cel mare), iar oia ratacita a pus in pericol alte 99 de oi, ne-ratacite (caci pastorul a fugit dupa oia ratacita, lasind temporar fara pastor alte 99 de oi). Tatal, insa, nu il sarbatoreste pe fiul cel mare, ci il lasa sa se straduie constant sa ii respecte poruncile; iar cerurile sunt mai bucuroase pentru un pacatos pocait decit pentru 99 de oameni neprihaniti. Cel ce respecta regulile este mereu in preajma tatalui, dar tot asa este in preajma tatului si cel ce nu respecta regulile, daca se pocaieste si capata iertare. Daca fiul ne-risipitor este in preajma tatalui, el este totusi, la stinga acestuia, umil si in umbra fiului risipitor, care sta tantos la dreapta tatalui. Si, totusi, cine garanteaza ca, dupa o vreme, fiul risipitor nu isi va repeta greseala? Va fi tatal din nou atit de naiv incit sa ii incredinteze inca o jumatate din avere ca sa o prapadeasca? Este eficient sa respecti regulile, daca cel care le incalca, iertat fiind, revine in rindurile “oamenilor neprihaniti”? Este bine sa stai la stinga tatalui, in umbra acelor frati care “lucesc”, atrag toate privirile, inclusiv privirea tatalui, chiar si atunci cind pacatuiesc? Nu are dreptate fiul cel ne-risipitor sa se minieze daca sta in preajma tatalui mereu, dar tatal il ignora, pe motiv ca nu este preocupant si, deci, nu este interesant? Nu ar fi mai bine sa iti traiesti viata la maxim, chiar cu riscul de a ti-o rata, lasind pe mai tirziu momentul in care sa “iti vii in fire”, adica sa te intorci acasa si sa iti ceri iertare de la tatal (care, intre noi fie vorba, poate sa iti si dea bani si avere tocmai pentru a-ti risca viata, stiind ca, dupa ce vei fi cazut suficient de jos, te vei fi intors si iti vei fi cerut iertare)? Este, deci, dreapta alegerea pe care o face pastorul cind alearga dupa oia ratacita, lasind 99 de oi prada pericolului ? Oare face dreptate tatal cind alege sa il trateze cu atita deferenta pe fiul risipitor si cu atita indiferenta pe fiul cel ne-risipitor?Riscul inseamna spectacol, dar si conditia progresului, a cresterii. Nu stiu daca progresul este neaparat necesar, dar stiu ca asumarea riscului te face mai responsabil, mai matur. De altfel, fiecare are a fi rasplatit dupa riscul pe care si-l asuma in viata, iar unde nu e risc, nu e cistig (cum bine imi spuneau doi fosti studenti intr-un mail din 10 aprilie 2008). De aceea, parabola fiului risipitor este perena, iesita din timp. Ea este actuala pentru ca, in esenta, suntem neschimbati fata de timpul in care a fost emisa.Ei bine, procedurile de insolventa au in centrul lor debitorul, acel subiect care, asumindu-si riscul unei afaceri, a esuat. Incepind ca anul 2003, la nivelul Uniunii Europene se vorbeste din ce in ce mai mult de intreprinderea debitorului, care merita salvata, intrucit de ea depind o suma cvasi infinita de persoane cu care debitorul se afla in relatii de afaceri sau in alte raporturi juridice (salariatii, statul, comunitatea locala, bancile, creditorii). La fel, se vorbeste din ce in ce mai mult de asa numitul “faliment scuzabil” al intrerpinzatorilor nefericiti, victime ale conjuncturilor nefavorabile sau ale propriei incompentente si se “propavaduieste” reinsertia acestora in mediul de afaceri. Scopul traditional si, in trecut, primordial al procedurilor de faliment, adica protectia creditorului in relatiile de afaceri, a trecut treptat in umbra, in zona subsidiarului, primoridiala fiind incercarea de salvare a debitorului. Sunt legislatii, cum este cea franceza, care isi porpun in mod direct si fatis salvgardarea intreprinderii debitorului, dincolo de orice condiserente de ordin economic centrate pe creditor. Alte legislatii, cum este cea germana, fac din reorganizare (salvarea intreprinderii) o prioritate in practica, din moment ce, chiar daca reorganizarea este o simpla modalitate a procedurii insolventei in legea germane, ea este prezenta in peste 85% din cazuri si are o rata de “succes” de aproape 60%. Dar cei sacrificati in favoarea acestor “succese” sunt, in definitiv, creditorii, intrucit lor li se amputeaza creantele, lor li se impun suspendari ale executarilor silite si alte restrictii ale drepturilor lor obsinuite si tot ei sunt cei care trebuie sa suporte efectul extinctiv al creantei lor pentru disparitia personalitatii juridice a debitorului sau pentru descarcarea lui de datorii. Este usor de vazut similitudinea intre conceptia noului aqcuis comunitar in domeniul insolventei si antica – dar atemporala – parabola a fiului risipitor. Avem un debitor care isi asuma riscul de a fi independent, dar care isi ruineaza averea in urma unor aventuri care l-au dus in insolventa si care poate fi asimilat fiului risipitor; o lege care ii permite debitorului sa ia din averea celorlati atit cit ii trebuie pentru a-si pune in practica ideile aventuroase, lege care poate fi asemuita tatalui; increderea celorlalti ca debitorul are fler si ca isi va plati datoriile, care poate fi asemuita cu credinta, putin naiva, a tatalui ca fiul sau se va descurca sau, in caz contrar, se va intoarce la origini ca sa isi reia viata de la zero; ruina proprie a debitorului determinata  de un mediu economic neprietenos sau indusa de propria incompetent, caderea implacabila, recunoasterea greselii (conditie a acordarii beneficiului salvgardarii sau al scuzabilitatii), solidaritatea creditorilor fata de pierderile provocate de debitor (jumatatea de avere incredintata de tata fiului sau risipitor), minia creditorilor fata de comsumarea averii debitorului si a unei parti din averea lor, raspunsul misterios si bizar al legii la aceasta minie si la inevitabila iritare insotitoare, iertarea de catre lege a unui debitor scuzabil si, in fine, reinsertia acestuia in familia afacerilor, cu sau fara acordul creditorilor. Aproape tot tabloul este complet. Este evident ca un debitor vinovat nu are ce sa caute in acest tablou, intrucit legea impune o rapida eliminare a sa din mediul economic si de afaceri pe care l-a contaminat. Dar personal m-am pus de multe ori in postura creditorilor confruntati cu realitatea frustranta a sustinerii, inclusiv cu banii lor, a unui debitor care a esuat in afacerea sa si care pretinde ajutor, iar legea ii confera chiar mijloace de a-i constringe pe creditori la acest ajutor. Si am incercat sa vad lucrurile din aceasta perspectiva, a creditorilor participanti involuntari la un act de salvare impus de o ratiune greu de inteles din perspectiva sentimentului de dreptate. Am sesizat din aceasta postura ca acesti creditori, care nu sunt altceva decit fiul ne-risipitor, care isi platesc datoriile proprii la timp, fara a cauza tulburare celorlalti parteneri contractuali si care, totusi, din caz fortuit sau din vina debitorului, isi vad averea ciuntita (asa cum averea tatalui este injumatatita in povestea fiului risipitor), pot fi nu numai frustrati ca nu au parte de sarbatoare dinspre tatal, ci chiar loviti ei insisi de faliment, concedieri, divorturi, sinucideri, pe scurt, mari tulburari la nivel social, economic si chiar personal care nu se justifica defel fata de asa-zisul imperativ al salvarii unei singure oi dintr-o suta. Printre altele, aceasta este una dintre motivatiile pentru care am intitulat aceasta carte “Insolventa: legea, regulile, realitatea”, intrucit una este legea si ratiunea ei, altele sunt regulile, pe care le respecti sau nu, si alta este realitatea.           Majoritatea oamenilor isi fac datoria, respecta porunca tatalui, ramin in interiorul turmei si, cu bun simt, nu asteapta o rasplata fatisa pentru aceasta. In sine, a-ti plati datoriile, inclusiv cele morale, este o rasplata, pentru ca astfel esti in armonie cu mediul tau, cu cei de care depinzi si care depind de tine, iar armonia este cea mai buna dintre modalitatile de a trai. In armonie, esti alaturi de divinitate si, intr-adevar, nu ai nevoie de salvare. Doar cei a caror armonie este tulburata au nevoie de salvare si “cerurile” sunt de aceea bucuroase, pentru ca iertarea readuce in cercul armoniei un suflet anterior pierdut. Este adevarat ca, uneori, este frustrant sa vezi ca este recompensat un fost pacatos. Este frustrant si sa vezi ca orice ticalos pretinde dreptul la iertare, exhibindu-si fatarnic piosenia sau dorinta de a fi iertat, in ultima vreme chiar si la televizor. Dar frustrarea nu trebuie transformata intr-o tulburare a propriei armonii, care sa faca necesara “salvarea” ta. Pocainta, ca regasire a armoniei, in sensul Noului testament, este un act de vointa libera, care denota dorinta de indreptare si hotarirea de a nu repeta greseala. In definitiv, pacatul este de competenta lui Dumnezeu. Legea este o creatie a omului si incalcarea legii este de competenta omului. In orice caz, dreptatea este un concept uman, care nu se potriveste divinului. Dumnezeu nu este drept, el este divin.        Gheorghe Piperea