Ultra
(II)         Blestemul lui Cain

Genomul uman era considerat, pana nu demult, “planul arhitectural” nemodificabil al omului, stabilit din prima clipa a conceptiei si pana la finalul vietii. Repetabil la descendenti, acest plan era considerat a fi repetabil, ca secventa genetica, si la nivelul fiecarei celule din corp.

De aici concluzia facila ca nimic nu este hazard in conceptia si dezvoltarea omului, (aproape) totul fiind determinabil, ca in relatia mecanica dintre cauza si efect. Or, daca stim cauza si putem trasa legatura de cauzalitate, putem anticipa si, respectiv, determina efectul. Exact la fel ar putea sta lucrurile cu manipularea genetica. Asa cum unii dintre noi am intuit de ceva vreme, e evident ca prin anii ‘90 ai secolului trecut s-au pus bazele unui adevarat determinism genetic si nu doar ca teorie, ci chiar ca stiinta aplicata (tehnologie). Si acest curent este, fara indoiala, angoasant.

Determinismul genetic este o noua forma de fatalism, unul mai riscant si mai periculos decat cel de la sfirsitul sec. XIX, el putand reinvia idei gresite ale rasismului sec. XX. Dupa aceasta formula a legaturii de cauzalitate si a manipularii genetice, omul ar fi o fiinta a destinului, lipsit de liberul arbitru.

Romanul are o zicala : “ce ti-e scris in frunte ti-e pus”.

Fascistii imparteau lumea in rase superioare si rase inferioare, acestea din urma fiind marginalizate si, in extremis, exterminate.

Determinismul genetic poate imparti lumea in oameni imbunatatiti genetic (enhanced) si oameni “normali”, destinati unei vieti la periferia lumii.

In 1997 am vazut un film cu Ethan Hawk, Uma Thurman si Jude Law care explora exact acest subiect, al segregarii rasiale pe criterii genetice. Filmul se numeste Gattaca si, desi au trecut aproape 20 de ani de cind a aparut, este inca foarte actual, intrucat pericolele presupuse de manipularea genetica a fiintei umane, doar intrevazute la acel moment in timp, sunt posibile acum si, de aceea, sunt si mai terifiante. Tehnologia constructiei unui copil dupa planurile arhitecturale exacte ale parintilor (copilul sa fie un mare atlet, sa aiba ochii albastri, sa prezinte risc de infarct zero, sa aiba o capacitate cognitiva mare, sa traiasca sute de ani) este posibila aici si acum. Am putea zice ca fictiunea a fost depasita de realitate, din moment ce in Anglia, in anul 2014, s-a reusit constructia in vitro a unui embrion cu gene de la o femeie si de la doi barbati. Copilul respectiv are, biologic, o mama si doi tati. Primul “superbebe” din lume, rezultat al unei tehnici de perfectionare genetica pusa in opera intr-o clinica privata din Anglia, este copilul unui cuplu de romani stabiliti in Anglia. Tehnica este denumita “karyomapping” si presupune ca, inainte de implantarea embrionului in uter, genele considerate periculoase (intrucit ar putea determina boli genetice sau degenerative) sunt inlaturate. In cazul bebelusului cuplului de romani s-au indepartat 200 de astfel de gene considerate periculoase[1]. Nu este o tehnica sigura si nici completa, dar cel mai preocupant este costul sau foarte ridicat, lipsa banilor putand face o selectie “naturala” nedorita, putin compatibila cu drepturile omului. In afara de faptul ca o asemenea tehnica este potential periculoasa la nivel fizic si psihologic – nu se stie cu ce se umple golul lasat de cele 200 de gene inlaturate – raman probleme etice si juridice delicate de rezolvat. Un doctor ginecolog roman, Vlad Tica, se intreba : pana unde se poate merge cu tratamentul genetic[2]? Modificarea embrionului, repetata de suficient de multe ori, nu ne duce inexorabil catre eugenism?

Mesajul din Gattaca este, totusi, optimist. Filmul se concentreaza pe eforturile unui om normal, nemodificat genetic, de a deveni astronaut. Cu ajutorul unui om inbunatatit genetic care – ce ironie a destinului – avusese un accident si ajunsese intr-un scaun cu rotile, reuseste cumva sa pacaleasca sistemul si sa zboare in Cosmos, desi nu era construit sa faca asta, proband astfel ca lucruri imposibile se intimpla in fiecare zi.

Nu exista determinism genetic. Omul este o fiinta a optiunii si nu o fiinta a destinului.

Omul a intuit acest adevar in urma cu multe mii de ani. In Geneza ni se relateaza ca Adam a ales sa manance din marul cunoasterii, schimbandu-si, astfel, viitorul.

“Pentru ca ai mancat din pomul din care ti-am poruncit : “Sa nu mananci!”, blestemat va fi pamintul pentru tine! Cu osteneala sa te hranesti din ele in toate zilele vietii tale!” (Geneza 3 : 17).

Primul si cel mai important motiv pentru care omul nu este o fiinta predestinata genetic tine chiar de genealogie si de stramosi.

Este evident pentru geneticieni si pentru paleontologi ca actuala populatie de 7 miliarde de oameni a Terrei este rezultatul incrucisarii celor in jur de 200 de homo sapiens sapiens care, in urma cu aproximativ 35 de mii de ani, au plecat din nord – vestul Africii ocupand, mai intai, Asia Mica, apoi Europa, apoi Asia si, la final cele doua Americi (primii bastinasi americani sunt atestati cu teste de Carbon 14 ca fiind prezenti acolo in urma cu 20 de mii de ani).

Daca ne intoarcem in timp 10 generatii (200-300 de ani) este posibil sa descoperim ca avem o mie de stramosi. Daca mergem mai mult inapoi in timp, sa zicem, 1000 de generatii, numarul stramosilor se mareste in progresie geometrica, devenind atat de multi incat ar putea depasi numarul secventelor de ADN. De aici concluzia paradoxala ca exista unii stramosi ai nostri de la care, cel mai probabil, nu am mostenit nicio urma de ADN.

Asadar, nu suntem pe deplin tigani, evrei, negri sau europeni. Suntem cate putin dintr-o mica parte din stramosii nostri. De fapt, asa cum speculeaza geneticienii, fiecare dintre noi are cel putin 40 de milioane de stramosi.

Toti cei care sunt in viata in prezent pe Pamint au un stramos comun feminin care a trait in urma cu 160 mii – 200 de mii de ani. Acest stramos comun feminin poate fi trasat prin analiza ADN-ului mitocondrial, care se transmite doar pe latura feminina a genealogiei. De asemenea, avem toti un stramos comun masculin care a trait in urma cu 240 de mii – 580 de mii de ani. Acest stramos comun masculin poate fi dibuit dupa analiza cromozomului Y care se trasmite doar pe linia masculina.

Eva mitocondriala este numele conventional dat de geneticieni celui mai recent stramos feminin comun (most recent common ancester, MRCA). Se estimeaza ca Eva Mitocondriala a trait in urma cu 200 de mii de ani undeva in estul Africii[3].

Adam cu cromozomul Y este numele conventional dat de geneticieni celui mai recent stramos comun masculin. In mod logic, cei doi ar fi trebuit sa traiasca in acelasi timp pentru a fi putut forma un cuplu …

Unii spun chiar ca cel mai recent stramos comun al tututor oamenilor care traiesc acum pe pamant este cineva care a trait acum 3500 de ani[4]. A fost, probabil, contemporan cu Moise. Oare ce vor fi zis bigotii si rasistii nostri despre asta? Probabil ca viata lor va fi lipsita de orizont cand vor fi citit asta. Ei bine, le urez sedere placuta in lumea reala.

Suntem toti rude si rubedenii.

Din pacate, suntem rude si cu Hitler.

A doua motivatie pentru care determinismul genetic este o teorie gresita este aceea ca nu exista puritate genetica a unei rase sau a unei populatii.

Din teoria evolutionista a lui Darwin (o teorie cu multiple confirmari empirice si experimentale care a ajuns sa fie greu de combatut chiar si de cei mai duri creationisti) se desprinde ideea ca evolutia se caracterizeaza prin aceste doua fenomene: speciatia si hibridarea.

Speciatia este procesul evolutiv prin care, dintr-un stramos comun, se desprind doua specii diferite. Acesta este, in limbajul contemporan al biologilor, un drift genetic. Prin speciatie (drift genetic) s-au desprins dintr-un stramos comun omul si maimuta.

Hibridarea este procesul evolutiv prin care doua specii se reunesc intr-un descedent comun. Este ceea ce biologii contemporani numesc flux genetic sau migratie a speciilor. Dintr-un magar si o iapa rezulta un catir. Dintr-un mar si un par rezulta o mara – para.

Geneticienii au descoperit ca, in timp, organismele pot suferi mutatii genetice, adica alterari ale secventei initiale de ADN (ale codului genetic). Este posibil, de exemplu, ca pigmentul diferit al pielii, forma ochilor, inaltimea medie etc. sa fie rezultate ale unor mici mutatii genetice. Sau, asa cum se va vedea mai jos, aceste modificari si diferentieri pot fi rezultatul unor factori exteriori, de mediu.

Speciatia, hibridarea si mutatiile genetice sunt cauzate, cel mai probabil, de selectia naturala. Sub presiunea nevoii de perpetuare a speciei, organismele se adapteaza. Rezista cel mai puternic. Supravietuieste cel mai capabil de adaptare.

Din acest punct de vedere, e interesant ce spunea Ulrich Bahnsen : specia Homo sapiens este intr-un proces de turbo-evolutie. Civilizatia, de la inceputul erei timpurii, s-a accelerat de 100 de ori. Sunt zone ale genomului uman care s-au dezvoltat mult mai rapid si mult mai mult decat ale oricarei alte primate. E foarte probabil ca, in aceste conditii, va urma o speciatie. Iar, daca urmeaza o speciatie, inseamna ca trebuie sa ne asteptam ca omul actual va deveni (daca nu cumva este deja) punctul nodal din care se va desprinde o alta specie de om, un ultra-om. Ce importanta ar mai avea, intr-o asemenea eventualitate, discutiile despre puritatea rasei?

In plus, exista o a treia motivatie pentru care teoria determinismului genetic este gresita. Poate ca aceasta a treia motivatie este, de fapt, cea mai puternica.

Atunci cind Bill Clinton a anuntat, in 2000, ca America a descifrat genomul uman (concept denumit de Clinton “Cartea vietii”, utilizand un pic fortat si cam blasfemiator un termen din Apocalipsa), el a ignorat, probabil involuntar, studiile de epigenetica si, mai ales, a ignorat constatarea simpla a acestor studii ca genomul nu este un text stabil pre-determinat. Nu poti “citi” un om descifrandu-i genomul, deci nu exista predestinare genetica[5].

In realitate, (epi)genomul nostru este in permanenta constructie si modificare. Trupul si sufletul, sanatatea, boala, dezvoltarea si imbatrinirea, toate sunt influentate  de o alternanta genetica si de factori externi a caror complexitate refuza orice model si orice predictie. Fiecare om, ba, mai mult, fiecare celula a corpului sau, reprezinta un univers genetic in sine si pentru sine[6]. Fiecare celula contine o pereche de 23 de cromozomi X. La barbati, se adauga un cromozom Y. Arhitectura acestora este de o diversitate infinita.

Pe de alta parte, cromozomii nu contin decat in proportie de 50% molecule de ADN. Restul sunt proteine (histone) in jurul carora se incolacesc spiralele (helixurile) de ADN. Iar acestea pot fi supuse unor modificari externe. Aceste proteine sunt purtatoare de informatii si markeri epigenetici[7]. Asadar, factorii de mediu inconjurator se pot “impregna” in mostenirea genetica. Este ceea ce in biologia moleculara se numeste epigenetica[8].

Genele si acel “ceva” in plus care compune, alaturi de gene, cromozomii, transmit si mostenirea emotionala sau culturala. Este ceea ce ne invata epigenetica.

Este tulburator ca aceste “semnaturi” genetice transmit nu doar modificari fizice, dar si stari emotionale (frica, fobiile, angoasele si alte emotii negative) si chiar trasaturi culturale si talente artistice. Cercetarile de epigenetica par sa duca la concluzia ca evenimente traumatizante din trecutul nostru sau al stramosilor nostri lasa “cicatrici” emotionale la nivelul ADN-ului. Acestea nu sunt simple amintiri, ci determinanti intrinseci ai unor trairi similare la urmasi. Ele nu dispar, chiar daca sunt uitate. Cei doi inventatori ai conceptului de epigenetica (Szyf si Meany) sustin ca aceste stari emotionale sunt ca un fel de “reziduu molecular”, care raman parte din codul nostru genetic si, desi uitate, risca sa reapara la a doua sau a treia generatie ori chiar mai tirziu. Ei sustin ca ADN-ul ramane la fel, dar tendintele psihologice si comportamentale, care pot fi mostenite, se pot modifica. Sau ca, dimpotriva, mecanismele epigeneticii nu tin doar de deficit si slabiciune, ci si de rezistenta, forta vitala si educatie.

Sub influenta unor factori externi, prin gene se transmit trans-generational emotii, cum ar fi teama, angoasa, ura, suferinta generate de foamete, efectele negative sau secundare ale medicamentelor, drogurilor si fumatului (“pacatele tatalui”), dar si “patern”-ul cultural si apartenenta la grup.

Suna ciudat, pare scenariu de film horror, dar este adevarat: fobiile, cum ar fi arahnofobia (teama de paianjeni), claustrofobia (teama de spatii inchise), si chiar xenofobia (teama de straini) pot fi mostenite. Mostenirea trans-generationala epigenetica inseamna transmiterea ereditara a informatiilor exterioare, din mediul natural, social si cultural in care au trait stramosii apropiati (4-5 generatii). Aceste informatii determina schimbari chimice ale genomului, nu atat de drastice incat sa devina mutatii genetice sau saltul de la o specie la alta, dar care afecteaza modul in care ADN-ul este “impachetat” si replicat la mostenitori, fara a-i altera secventa[9].

Epigenetica este la fel ca schimbarile climei. Variatii mici de temperatura, de presiune a aerului, de umiditate, lucruri mici care nu pot fi prevazute “la fata locului”, pot provoca in lant, la capatul celalalt al planetei, consecinte gigantice. Acesta este asa-numitul “efect fluture” din teoria haosului: o simpla bataie din aripi a unui fluture, un lucru atat de mic incat trece, de regula, neobservat, poate provoca un taifun in Japonia. Dar variatiile climatice, oricat de drastice, nu modifica climatul, acesta fiind un trend al climei care se modifica, adica sufera mutatii ample, doar la intervale foarte mari de timp. Schimbarea climatului inseamna trecerea intr-o alta era. Asa a fost, spre exemplu, succesiunea glaciatiune – potop – era actuala. Tot asa, epigenetica nu modifica esential ADN-ul, nu genereaza mutatii care sa duca la aparitia altei specii, ci modificari vizibile in perioade de timp ce acopera 4-5 generatii (100-150 de ani). Mutatiile necesare aparitiei unor noi specii necesita, spre comparatie, perioade lungi de timp, ere intregi.

Epigenetica transgenerationala probeaza faptul ca de la unii stramosi putem sa nu mostenim nicio gena. Mai mult, mostenirea epigenetica se transmite deseori in salturi (de la strabunic la stranepot), ca intr-o legitate a haosului care refuza orice clasificari si predictii.

Transmiterea la stra-nepoti a “pacatelor” stra-bunicului ar putea speria, desi e clar ca mostenirea culturala, a talentelor artistice (e posibil ca intr-o familie de rapsozi sa existe multi membri fara niciun fel de talent pentru muzica, dar, de regula, acest talent se transmite, si nu doar prin educatie, ci chiar prin mostenire epigenetica), a emotiilor pozitive si a rezistentei epigenetice la intemperii ar trebui, dimpotriva, sa ne dea confort.

O explicatie a acestor ciudatenii pare a fi aceea ca sperma poate fi impregnata cu markeri (“semnaturi”) externi care transmit aceste modificari (mutatii) genetice intre 3-4 generatii. Geneticienii denumesc acest tip de semnatura genetica “mecanism de metilare”. Alimentarea celulelor cu mai mult sau mai putin methyl, compus care se ataseaza de histone si care afecteaza expresia ADN-ului aflat in vecinatate, poate insemna ca grupurile de methyl ataseaza ADN-ului celular numai acele proteine particulare necesare acelei celule, care devine astfel: celula pancreatica, hepatica, sanguina etc. O celula a creierului contine acelasi ADN ca si o celula a ficatului dar, cumva, “stie” codul necesar pentru a se alimenta doar cu acele proteine care ii sunt necesare pentru a fi celula a ficatului sau a creierului. Si aceeasi celula este unica, irepetabila. Grupurile de methyl sunt atasate de gene, dar sunt, totusi, separate de dublul helix al ADN-ului.

Este posibil ca aceste modificari epigenetice sa fie rezultatul unui tip special de iluzionism practicat de unele proteine care uneori “pacalesc” sistemul imunitar, emitand informatia falsa ca ar fi virusi sau alti agenti infectiosi cand, in realitate, sunt proteine. Acesti “iluzionisti” sub-moleculari se numesc prioni. Nu sunt virusi sau alte organisme unicelulare, intrucat nu se pot reproduce singuri, ci proteine, fara ADN propriu. Se pare ca aceste proteine au capacitatea de a determina unele celule sa se auto-replice, fara “ajutorul” programului genetic impus de ADN, ceea ce, la om, poate cauza boli degenerative ca Alzheimer, Parkinson, Creutzfeldt – Jacob (boala vacii nebune) sau dementa. De asemenea, prionii par a avea capacitatea de a “imbrobodi” unele proteine care contin modificari ce ar putea dauna organismului, ascunzandu-le efectele. Conform geneticianului american Susan Lindquist, prionii au capacitatea “aproape magica” de a ascunde efectele potential detrimentale ale unor proteine,  facandu-le sa para ca au disparut, exact la fel cum un iluzionist ascunde un iepure in palarie. Organismul este, cel putin temporar, salvat, intrucit acele efecte sunt blocate. Prionii-iluzionisti se activeaza, dupa toate probabilitatile, in conditii dramatice care ar putea afecta organismul la un moment dat. Spre exemplu, daca organismul este supus unor temperaturi extreme. Lindquist a descoperit, experimental, ca diformitatile unor insecte, absente la exemplarele normale, sunt cauzate de incapacitatea prionilor de a ascunde efectele unor proteine, si nu unor mutatii genetice. Adica, acele “mutatii” ar fi putut exista la toate acele insecte, daca cele mai multe dintre ele nu ar fi avut prioni care sa le ascunda eficient efectele (n.n. – e clar ca nu mai vorbim de mutatii, cand aceste modificari ar putea aparea la toate exemplarele, daca nu ar functiona mecanismul de ascundere “pus la punct” de prionii iluzionisti …). In plus, Lindquist a demonstrat pe cale experimentala ca acesti iluzionisti au si capacitatea de a inmagazina in interiorul genomului efectele ascunse, nedorite, ale unor proteine. Ca niste baterii mobile, aceste proteine “imbrobodite” (cuvantul in engleza este chaperoned, fiind derivat, probabil, din francezul chaperon = gluga, fes) se pot transmite la descendenti. Iar la descendenti, probabil, organismul receptor nu va mai fi capabil sa tina in mod eficient ascunse aceste efecte nedorite, de unde posibila degenerescenta[10]. Sistemul imunitar interpreteaza informatia ca fiind corecta si ataca acesti prioni pe care ii considera agenti infectiosi, de unde alte posibile modificari de ADN. Lupusul, spre exemplu, este o boala autoimuna in care propriul sistem imunitar lupta contra organismului pe care, in mod normal, ar trebui sa il apere, dar face acest lucru anormal pentru ca, probabil, este pacalit de acesti “iluzionisti” de nivel infinitezimal, denumiti prioni.

In alta ordine de idei, epigenetica probeaza experimental ca tot ce maninci, bei, ingerezi, inclusiv medicamente, tutun sau droguri, toate acestea pot afecta generatiile viitoare. Acidul folic pe care il iau femeile insarcinate pentru a evita riscuri ale unor defecte congenitale, precum si cel pe care il consuma copiii in laptele praf este un purtator de methyl, care poate determina modificari epigenetice. Toate cerealele pe care le mancam noi si copii nostri sunt “fortificate” cu acid folic. In plus, luam suplimente alimentare, de genul multivitaminelor, care sunt, de asemenea, determinanti ai unor modificari epigenetice. Cu aceste medicamente, suplimente sau ingrediente “minune” se rezolva, teoretic, unele probleme ale generatiei actuale, dar se genereaza risc de afectiuni la generatiile care vin, cum ar fi autismul, sindromul Down sau lupusul. Vaccinurile, de asemenea, ar putea avea efecte epigenetice. E posibil ca inmultirea numarului de cancere, depresii, Alzheimer, sa fie cauzata si de acesti factori epigenetici angrenati de alimentatia si medicamentatia ultimului secol. Nu se stie inca. Moshe Szyf sustine chiar ca “greutatile ridicate [si energizantele inghitite, adaug eu] de tata pentru a face muschi, dietele severe pe care le tine mama pentru a slabi”, toate acestea pot afecta nepotii si stranepotii celor doi. E clar, insa ca descoperirile epigeneticii probeaza ca fiecare dintre noi avem o responsabilitate pentru integritatea genomului uman. Epigenetica ne spune ca lucrurile mici din viata noastra pot avea efecte de mare amplitudine in viitor, in viata altora[11].

Una din marile probleme ale industrializarii alimentatiei o reprezinta intoleranta alimentara. Dat fiind continutul in gluten, drojdie si E-uri, unele alimente sunt rejectate de organismul nostru, provocand afectiuni inexplicabile si stari de rau care nu isi releva cauzele fiziologice sau anatomice. Practic, contra acestor stari maladive nu prea exista leac.

Glutenul si drojdia sunt compusi industriali care asigura consistenta sau “cresterea” alimentelor, amalgamati din mai multe proteine care se gasesc in cereale (glutenul) sau care sunt rezultate naturale ale culturilor de microorganisme (drojdiile sunt un tip de bacterii). Aceste substante industriale se gasesc in foarte multe alimente: paine, paste fainoase, cereale, sosuri, conserve, iaurturi etc. Pentru ca alimentele sa tina mai mult timp (pentru a putea fi exportate oriunde, fara teama de alterare), sa arate mai bine, sa miroasa mai bine, sa aiba gust mai bun, se adauga aditivi industriali, naturali sau chimici. Este o manipulare a simturilor. Si mai rau: este o manipulare a proceselor naturale pe care ar trebui sa le suporte alimentele. Practic, zi de zi mancam “de proaspete” alimente care ar fi trebuit sa fie de mult timp ingrasamint pentru agricultura.

Drojdia si glutenul nu sunt decat doua exemple de aditivi alimentari industriali cu o origine cat de cat naturala, aditivi care se pierd in oceanul de aditivi alimentari chimici. Denumiti in mod popular “E”-uri, aditivii chimici sunt prezenti in chiar toate alimentele care se vand in comert. Putem sa ne ferim de aditivii chimici doar daca mincam ceea ce producem in gradina proprie. Sau ceea ce ne trimite mama sau bunica de la tara, din cand in cand. Acesti aditivi chimici sunt dintre cele mai nocive substante pe care le ingurgitam. Cele mai multe dintre ele sunt bilete fara intoarcere cu destinatia – cancer. Chiar si Uniunea Europeana a decretat ca o serie de “E”-uri sunt nocive pentru organismul uman, motiv pentru care le-a interzis (ceea ce nu inseamna, insa, ca interdictia chiar se respecta; in SUA, in Europa si la noi acasa continuam sa mincam “E”-uri, oricit de nocive ar fi).

Sa amintim si de animalele fortate, prin stimulare hormonala, sa creasca de 5-6 ori mai repede decit semenii lor care cresc natural. Consumam aceste animale de plastic cu impresia ca sunt aseptice, intrucat sunt crescute ”dupa toate normele UE”.

Si, in fine, sa nu uitam de organismele modificate genetic (OMG), care patrund din ce in ce mai vartos in agricultura si in magazinele noastre. Nu stiu cati dintre noi cunosc faptul ca un fost ministru roman al agriculturii, dl Fuia, fusese si CEO al Monsanto Romania, aceasta firma fiind trista “campioana” a concursului de impunere a semintelor de cereale, a trestiei de zahar, a cartofilor si soiei modificate genetic, mai intii in SUA, ulterior in Brazila si, in ultimul timp, in unele tari ale UE unde, cica, ar fi interzise organismele modificate genetic. Si omul nu se sfia sa declare public ca promoveaza OMG-urile in Romania. Si nu e singurul care face asta – si alt fost ministru roman al agriculturii, Tabara, promova si promoveaza (din postura de profesor universitar) produsele din organisme modificate genetic.

Intr-o lume globalizata, controlata de marile corporatii industriale sau financiare, nu cred ca mai exista om care sa nu aiba intoleranta la vreun aliment sau la astfel de aditivi alimentari. Nu cred ca mai exista oameni care sa nu fi consumat macar odata in viata organisme modificate genetic sau animale fortate sa creasca prin stimulare hormonala. Chiar si milioanele de copii sau adulti malnutriti din Etiopia, din Sudan, din Mali sau din alte tari africane victime ale globalizarii, consuma organisme modificate genetic si animale de plastic, intrucat SUA practica un soi de responsabilitate sociala (social responsability) foarte bizar, exportand in aceste tari, cu titlu de ajutoare de hrana, cereale, legume si alte alimente din organisme modificate genetic, precum si animale de plastic, “hrana” care rezulta din surplusul pietei americane (surplus care rezulta fie din supraproductie, fie din reorientarea americanilor catre hrana de tip “bio” sau “organic food”; acest surplus ar trebui distrus; dar SUA il exporta cu titlu de ajutoare, impuscand doi iepuri dintr-un foc – dau impresia ca lupta contra foametei si cheltuiesc mult mai putin cu distrugerea acestui surplus de alimente).

Chiar daca ni se pare ca noi, europenii si americanii, cetateni albi si vaccinati, suntem feriti de astfel de probleme  – pe noi ne intereseaza mai degraba cum sa ne modelam corpul – in realitate avem de infruntat acelasi pericol insidios al aditivilor, organismelor modificate genetic si al animalelor fortate sa creasca, lucruri care ne manipuleaza simturile si sistemul imunitar. Caci organismul uman – oricare – este dotat cu un sistem imunitar care il ajuta sa elimine acele microorganisme sau acei corpi straini care ii pot afecta functionarea optima. Sistemul imunitar este programat genetic, el face parte din codul genetic pe care il primim de la parinti. Date fiind noile obiceiuri alimentare ale omului modern, organismul uman a ajuns sa poata produce anticorpi pentru a “lupta” contra acestor alimente sau aditivi, pe care sistemul imunitar le interpreteaza ca fiind inamici. In loc ca anticorpii sa dea lupte reale cu inamici adevarati (virusi, microbi), acestia consuma energia vitala a organismului, luptand cu falsi inamici. Sunt anticorpi care functioneaza in gol, afectand organismul. Mai mult, acesti anticorpi pot ajunge sa atace corpul care ii produce, prin atacarea tesuturilor si organelor sanatoase. Aceasta lupta falsa a sistemului imunitar contra propriului organism poate degenera in boli grave, letale. Exista mai multe tipuri de afectiuni care releva aceasta falsa lupta a anticorpilor cu propriul organism. Desi poate fi de mai multe feluri, generic, aceasta boala se numeste lupus. Sistemul imunitar, care este programat genetic sa protejeze corpul, ajunge sa lupte contra acestuia: cam asta ar fi ceea ce face lupus-ul. Aceasta maladie auto-imuna este opusul SIDA: daca SIDA inseamna practic inactivitarea (anularea) sistemului imunitar, lupus-ul inseamna ultractivitarea sistemului imunitar, care nu mai recunoaste propriile organe sau tesuturi, pe care le considera corpuri straine si pe care incearca sa le neutralizeze. La nivel intuitive, sunt convins ca si cancerul este o anomalie genetica: tumorile sunt celule sau tesuturi ale organismului care “se revolta” contra organismului si nu mai respecta programul genetic (legile interne ale organismului, care sunt impuse de codul genetic), ci devin “independente”, dezvoltandu-se in interiorul organismului si sfarsind prin a-l ucide.

Drojdia se gaseste in aproape orice, inclusiv in iaurturi “naturale”. Si doctorii nutritionisti ne recomanda meniuri usoare, cu iaurturi…

Glutenul se gaseste nu numai in piine, produse de patiserie si paste, ci si in cerealele integrale. Doctorii nutritionisti ne recomanda sa consumam cereale integrale, iar reclamele chiar sunt focusate pe copii, care pot fi mai usor manipulati, mai ales daca reclamele sunt difuzate pe canalele de desene animate sau specializate pe programe pentru copii.

Medicamentele fara prescriptie medicala, pentru care este permisa reclama si publicitatea, precum si suplimentele alimentare “naturale” (pretins facute din tot felul de plante cu denumiri si origini care mai de care mai ciudate, denumiri care dau impresia de magie si mister) sunt din ce in ce mai prezente pe tv, radio, bilboard-uri si blockbustere. Si vanzarile cresc. In mod normal, vanzarile de astfel de produse nu ar trebui sa aiba “trend”-uri, intrucat starea de sanatate este regula, boala fiind exceptia. Ne imbolnavim mai des? Sau doar ne lasam mai usor convinsi sa cumparam medicamente si suplimente alimentare ori produse se (re)modelare corporala?

A, si apropo de (re)modelare corporala. A fi slab a devenit un must, iar pentru cei care stau cu ochii pe tv sau pe internet sau pentru cei care asculta radio, unde peste tot se vorbeste despre avantajele siluetei filiforme si despre dezavantajele persoanelor “plinute”, pentru acesti oameni zic, a te chinui sa devii slab inseamna a trai. Daca la Marx, munca era “cea care l-ar facut pe om”, la noii ideologi ai siluetei filiforme, chinul incercarii de a slabi il va fi facut pe noul om, imbunatatit (enhanced)… Am auzit multi oameni – necunoscuti sau vedete, adulti sau adolescenti – care spun ca traiesc pentru a face sport. Sau ca mananca “sanatos” 2 mere pe zi si o lamaie. Eu stiam ca oamenii traiesc pentru a trai, a iubi si a-i ajuta pe ceilalti, in primul rand pe cei din comunitatea in care traiesc. Aceasta ideologie, ca oricare ideologie care se respecta, are si fanaticii si victimele sale – persoane care, in mod automat sau indus, au bulimie (tot ceea ce maninca, regurgiteaza) sau anorexie (nu maninca aproape deloc, crezand ca sunt prea grase, dar sfarsind prin a muri de epuizare). Ba unele fotomodele au devenit atat de fanatice, incat au ajuns sa inghita tenie (un parazit intestinal, care poate ajunge si la 12 metri lungime, si care consuma mare parte din energia emanata de corpul gazda; in acest fel, gazda obtine efectul mult dorit – slabeste).

Cine ne protejeaza descendentii si specia de acesti asasini tacuti si insidiosi care ne ucid meticulos, cu metoda, dupa planuri de marketing sau strategice? De ce nu se renunta la acesti aditivi?

Jean-Baptiste Lamarck, biolog francez din sec XIX, un fel de concurent al lui Darwin, a sustinut ca unele organisme degenerate transmit propriile defecte generatiilor viitoare. Lamark a fost multa vreme (si ramane) ostracizat, intrucat, extrapoland aceasta idee la oameni, ea ar fi putut alimenta teorii rasiste. De altfel, unul dintre pionierii crimonologiei moderne, Cesare Lombroso, explica tentatiile sau pulsiunile criminale ale indivizilor prin stigmatele pe care acestia le purtau, mostenite fiind de la parinti degenerati (ati auzit, desigur, de “omul lombrosian”, prezenta episodica in romanele lui Emile Zola). Au fost, din pacate, chiar si politicieni importanti, in esenta democrati si umanisti, care au luat de bune aceste teorii. Asa a fost, spre exemplu, Theodore Roosevelt, fost presedinte al SUA care, in anul 1913, spunea ca societatea nu face nicio afacere daca permite degeneratilor sa-si perpetueze specia. Iar de curind, un specialist in biologie moleculara, Oliver Rando, de la Scoala medicala din Worcester a Universitatii din Massachusetts, a ajuns, pe cale experimentala, la concluzia ca acest gen de mostenire a “pacatelor tatalui” chiar se intimpla in cazul unor animale[12].

Este cert un singur lucru. Ca nu stim.

Nu se stie de ce unii dintre nepotii masculini ai unui barbat sunt “beneficiarii” calvitiei bunicului, in timp ce altii nu au aceasta “sansa”. Nu se stie cu exactitate de ce, spre exemplu, unii dintre nepotii unui barbat care, in copilarie, a suferit de foame, sunt expusi riscului de atac de cord cauzat de obezitate sau de ce femeile care au inceput sa fumeze inainte de virsta de 11 ani au nascut baieti predispusi la obezitate. Se stie doar ca fenomenul exista si se stie ca nu toti descendentii mostenesc aceste riscuri. Se pot intilni si “salturi” peste generatii – spre exemplu, o modificare epigenetica gasita la stra-bunic se regaseste peste patru generatii, la stra-nepot, generatiile intermediare “scapand” cumva acestei reprogramari epigenetice a stra-bunicului. Unele gene, pur si simplu, scapa acestei influente externe. Spre exemplu, ochii albastri sunt, dupa toate probabilitatile, modificari epigenetice. Un individ cu ochi albastri poate proveni dintr-o familie de afro-americani in care nimeni din neamul sau aflat inca in viata nu are ochi albastri si poate avea urmasi care sa repete modificarea la cateva generatii distanta si, in orice caz, in mod selectiv. La fel este cazul albinosilor. De aici si formula “epigenetica transgenerationala”, intrucat aceste modificari nu se transmit din generatie in generatie, ci “sar” peste una sau mai multe generatii.

Epigenetica nu este ca un blestem al lui Cain. Ultra-religiosii nu trebuie sa se entuziasmeze, chiar daca in Biblie sta scris :

“Glasul sangelui fratelui tau striga catre Mine din pamant. […] zbuciumat si fugar vei fi tu pe pamant” (Geneza, 4 : 10,12).

“… tot cel ce va ucide pe Cain inseptit se va pedepsi. Si a pus Domnul Dumnezeu semn lui Cain, ca tot cel care il va intilni sa nu-l omoare”. (Geneza, 4 : 15).

Ca si Cain, toti suntem irepetabili. Si, spre deosebire de Cain, foarte putini oameni devin fratricizi in speranta de a se face placuti lui Dumnezeu.

Epigenetica nu este nici ca blestemul din Biblie care il urmareste pe osandit nu doar pana la moartea sa, ci si timp de 7 generatii dupa el. Genomul este tiparul vietii, dar epigenomul este schita acestuia tipar, software-ul care il face sa functioneze. “Scuturati-l indeajuns de bine si il veti putea curati, scapand astfel, de “blestemul” familiei”[13].

Poti alege sau decide daca esti un om bun sau rau. Iar parintii, comunitatea, amprenta culturala, toate acestea pot determina, in mai mare masura decat genele, comportamentul si destinul unui om. Desi trecutul alor nostri se regaseste in noi, mai mult sau mai putin evident, fiind purtat de noi prin mostenire emotionala sau culturala, epigenetica transgenerationala ne invata ca nu exista un determinism genetic.

Populatiile si indivizii se pot schimba, inclusiv prin actiune constienta.

Daca credem prosteste ca genele ne determina viata si destinul, pierdem controlul asupra vietii noastre. Or, noi (inca) avem posibilitatea de a opta.

Omul e om tocmai pentru ca poate opta, schimbandu-si viitorul.

Omul e o fiinta a probabilului, nu una a destinului.

Numai Cain isi poarta pecetea pe frunte, la nesfarsit.

[1]A se vedea http://adevarul.ro/news/societate/cum-fost-creat-superbebe-metodele-motivele-interventiei-geneticienilor-britanici-micutului-lucas-neagu-1_555c97b2cfbe376e3568b29e/index.html. Ziaristul trage concluzia – cam prea entuziasta – ca bebelusul Lucas Neagu este primul copil complet sanatos din Europa…[2]Ibidem.

[3]Cei religiosi s-ar putea sa fie surprinsi de aceasta constatare: in Biblie se vorbeste de Eva mitocondriala. In Geneza, 3 : 20 sta scris : „Si a pus Adam femeii sale numele Eva, adica viata, pentru ca ea era sa fie mama tuturor celor vii”.

[4]http://www.scientia.ro/homo-humanus/75-granitele-gandirii/4879-genealogia-pe-baza-adn-ului.html

[5]Este interesant ca exista, in prezent, incercari de a descifra epi-genomul uman. Proiectul Genomului Uman, condus de SUA si facut public in anul 2000 de Bill Clinton, a cartografiat peste 3 miliarde de perechi de baze nucleotide in ADN-ul uman. “Harta” rezultata, un volum urias de informatie, ar fi o picatura intr-un ocean fata de o eventuala harta epigenetica a omului. Markerii epigenetici sunt diferiti in fiecare tesut si, in plus, se schimba permanent. Un singur individ nu are un singur epigenom, ci o multitudine de epigenoame. Epigenomul este ca un software care este capabil sa induca hardware-ului ADN sa “fabrice” o impresionanta varietate de celule, tesuturi si comportamente individuale. A se vedea Ethan Watters, DNA is not destin : the new science of epigenetics, editorial, nr. din nov 2006, aici : http://discovermagazine.com/2006/nov/cover.

[6]Ididem.

[7]Emma Whitelaw, citata aici: Ethan Watters, DNA is not destiny : The new science of epigenetics, editorial, http://discovermagazine.com/2006/nov/cover.

[8]Epigenetica este rezultatul juxtapunerii pe cuvintul genetica a cuvintului epi din greaca veche care, conform Wikipedia, inseamna de dincolo de-, din afara-; epi-genetica inseamna, deci, de dincolo de genetica. Cuvantul a fost pentru prima data utilizat de Moshe Szyf si Michael Meany.

[9]Cei interesati pot vedea, pentru mai multe amanunte, un articol publicat in Revista Nature de Virginia Hughes: Epigenetics: The sins of the father. The roots of inheritance may extend beyond the genome, but the mechanisms remain a puzzle, 05 March 2014. Iata link-ul : http://www.nature.com/news/epigenetics-the-sins-of-the-father-1.14816.

[10]O parte din aceste concluzii sunt expuse aici : SL Lindquist, I Berlin, True HL, Epigenetic regulation of translation reveals hidden genetic variation to produce complex traits, Nature, sept 2004. Mult mai recent, concluzii si analize ale subiectului se gasesc aici : Susan Linquist, Randall Halfmann s.a., Prions are common mechanism for phenotypic inheritance in wild yeasts, Nature, febr 2012. Wild yeast = drojdii salbatice. Despre odiseea cercetarilor efectuate de Lindquist inca din anul 1971, a se vedea un scurt material scris de Bijal P. Trivedi, Prions and chaperons : outside the fold, revista Nature, nr. din februarie 2012; articolul se gaseste aici http://www.nature.com/news/prions-and-chaperones-outside-the-fold-1.10026.

[11]Moshe Szyf, citat aici : Ethan Watters, DNA is not destiny : The new science of epigenetics, editorial, http://discovermagazine.com/2006/nov/cover. Ma intreb, retoric, desigur, daca o fi posibil (sau o fi bine) sa se caute un medicament epigenetic care sa elimine acei markeri nedoriti? De exemplu, sa dezinhibe toate simturile, facindu-ne sa vedem mai bine, sa memoram mai bine si sa invatam mai rapid, sa fim mai rapizi si rezistenti? Sau sa stergem din istoria epigenetica proprie toate relele cu care s-au confruntat strabunicii nostri, toate razboaiele, foametea, abandonurile care ar putea sa ne afecteze viata si, prin salt transgenerational, viata descendentilor nostri?

 

[12]Ibidem.

[13] Dan Hurley, in Revista Discovery, nr.din mai 2013, editorial : Experientele isi lasa semnele epigenetice in genele tale. Iata si linkul :  http://discovermagazine.com/2013/may/13-grandmas-experiences-leave-epigenetic-mark-on-your-genes. E interesant, totusi, ca in Biblie apare acest concept, nenumit, dar simtit deja inca de acum 3000 de ani, concept pe care noi, cei ce traim in sec XXI, abia acum am reusit sa il denumim epigenetica transgenerationala.

Lasati un raspuns

Trebuie sa fiti conectat pentru a posta un comentariu.