Simplii particulari și persoanele cu experiență și informații peste medie, deopotrivă, sunt, în prezent, clientela captivă a întreprinderilor globale față de care nu există alternativă, deoarece nu mai există dreptul de alegere între produse și servicii asemănătoare. Spre exemplu, nu există posibilitatea de a alege între Facebook și o altă pagină de socializare, nu există posibilitatea de a alege între bancă/IFN și un alt fel de împrumutător, nu există posibilitatea de a alege între un producător de vaccin, care obține mai mult sau mai puțin forțat o autorizare temporară, pentru un al vaccin și alți producători.

Principala cauză a problemei identificate supra o reprezintă excepționalismul juridic și economic, devenit geopolitic din motive de imperialism cultural american.

‍

Nu doar salariații sunt captivi ai întreprinderii globale (salariați care nu au opțiunea între a accepta sau nu „cultura” întreprinderii și „valorile/standardele” comunității „corecte” politic, de vreme ce orice dizidență poate determina pierderea locului de muncă și, implicit, sursa de finanțare a datoriilor permanente pe care sunt obligați să le facă, laolaltă cu întregul statut social), dar și clientela are aceste destin. Iar nenorocirea adevărată a capitalismului de supraveghere este că în plasa de păianjen a inexorabilelor întreprinderi globale se prind, fără scăpare, și statele. Deja captive ale băncilor, prin intermediul băncilor și al fondurilor de investiții sau de pensii care cumpără obligațiuni, statele se fac captive, mai nou, și sistemului de contracte și reglementări impuse de corporațiile big tech și big pharma, prin intermediul lobby-ului, al sponsorizărilor, al „ușii rotative” (funcționarii de rang înalt ai statelor provin din rândul elitelor corporatiste, având ca destinație ulterioară tot corporațiile) și al drepturilor de proprietate intelectuală acordate de state, drepturi care se transformă în monopoluri, privilegii, exclusivități și rente, concretizate în contracte anaționale, imune la legile interne sau la acordurile internaționale.

Încercarea de a restructura o afacere care se află în dificultate financiară este cât se poate de legitimă, pentru că nu îi vizează doar pe acționarii direcți și pe managerii întreprinderii, ci și pe toți acționarii săi indirecți (stakeholders). O procedură de restructurare (sau o procedură de insolvență) poate aduce cu sine și niște sacrificii, unele chiar radicale pentru creditori. Dar salvgardarea întreprinderii poate fi un scop mai înalt decât aceste sacrificii, care sunt temporare și se pot repara în timp, cu condiția ca întreprinderea să fie viabilă, iar efortul de restructurare să fie onest și egalitar.

Reversul medaliei constă în faptul că o întreprindere mare, de importanță sistemică, este o entitate practic inevitabilă a economiei, a societății și a politicilor publice – este, pur și simplu, prea mare pentru a fi lăsată să falimenteze (too big to let fail). De aici consecințele negative antrenate de concentrarea economică aberantă a ultimilor zeci de ani:

– conceptul de responsabilitate pentru eșec este aproape neutralizat, ceea ce anihilează fundamentul capitalismului meritoriu;

– pentru eșec răspund contribuabilii (prin taxe și impozite utilizate de stat pentru salvarea întreprinderilor „de importanță sistemică”) sau consumatorii (prin costul produselor, care conține doze infinitezimale, greu de sesizat, de pierderi, de sancțiuni pecuniare sau penale și de bonusuri pentru eșec acordate managerilor, după „principiul” privatizării profiturilor și al socializării pierderilor);

– în caz de faliment iminent, ajutoarele de stat (bail out), economiile populației (bail in) sau fondurile de pensii ale celor mulți sunt sacrificate în favoarea salvării marilor întreprinderi;

– hazardul moral apare atunci când cel ce greșește (inclusiv intenționat) știe că nu va fi tras la răspundere, indiferent de consecințele comportamentului său managerial și comercial, motiv pentru care, în continuare, își va asuma orice risc, pe niveluri crescătoare de nebunie sau de non-sens economic, social și juridic; acest hazard moral a dus la toate crizele economice recente; abandonul efectului de disuasiune și de persuasiune care este scopul legislației concurenței și al legislației protecției consumatorilor, precum și al insolvenței, este destructiv pentru încrederea în comerț și în capitalism;

– imunitatea de răspundere civilă sau penală pentru consecințele experimentelor medicale și ale măsurilor iraționale de „combatere” a crizelor sanitare este destructivă pentru încrederea în medicină, în știință și în inovație.

‍

De aceea, dacă o întreprindere este prea mare pentru a fi lăsată să falimenteze, atunci este prea mare. Salvgardarea intereselor acționarilor indirecți și a societății, în ansamblu său, poate depinde de demantelarea acestor găuri negre economice și geopolitice.

‍