”Nu are niciun sens să cauți dreptatea acolo unde nu poate fi găsită”
(Salman Rushdie, Pământul de sub tălpile ei)

”Domnule avocat, vă scriu referitor la cererea introdusă în data de 19 decembrie 2008 (…)”

Tensiunea atinge cote paroxistice, pulsul mărit îmi agită hârtia din mână, ”simț enorm și văz monstruos”, sunt pe cale să pipăi și să…

”Curtea Europeană a Drepturilor Omului a examinat cererea susmenționată și…”.

Nu știu alții cum sunt, dar mie îmi tresaltă inima de bucurie când mă gândesc la vremurile ferice în care CEDO îi lua sub aripa sa protectoare pe justițiabilii obidiți din România și pronunța decizii istorice prin care condamna metehnele sistemului nostru legislativ sau judiciar, iar avocații ”agățau” deciziile CEDO la niște mirobolante concluzii, de crăpau judecătorii naționali jucându-se cu ele în deliberări.

În urmă cu 10 ani, încurajate de curentul irepresibil transmis din ședințele CEDO prezidate de un jupân stilat (Zupancic), doamnele Ştefănescu Ruxandra şi Anastasescu Rodica și-au angajat un ”avocat tânăr și cu perspective” pentru rezolvarea unei probleme ce amenința să dureze mai mult decât le îngăduia Judecătorul Suprem să aștepte.

Doamnele menționate sunt fiicele și moştenitoarele lui Ilie D. Remus, fost inspector școlar și autor de manuale.

Tatăl lor a fost arestat de comuniști în anul 1957 şi condamnat la 15 ani muncă silnică, dispunându-se şi confiscarea averii sale, inclusiv locuința familiei.

Condamnarea lui Ilie D. Remus a intervenit pentru niște acuzații inedite, care l-ar fi putut face invidios pe Kafka: ură faţă de regimul democrat al RPR şi faţă de URSS.

După condamnare, soția și cele două fiice au trăit vremuri de restriște, ajungând în situația de a locui cu titlu de chiriașe într-una dintre camerele fostei lor case.

Ulterior, Ilie D. Remus a fost eliberat doar ca să poată muri acasă, iar aceasta se pare că nu reprezenta o dovadă de compasiune din partea autorităților comuniste, ci un mijloc de a se eschiva de la explicațiile referitoare la decesul unui deținut politic.

Intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 le-a creat fiicelor lui Ilie D. Remus speranța că Statul Român intenționează să le ofere o minimă compensație pentru samavolniciile săvârșite împotriva lor și a tatălui lor.

Plin de entuziasmul caracteristic vârstei, am început efectuarea demersurilor necesare în exercitarea mandatului și am solicitat Primăriei Municipiului Bucureşti soluționarea notificării formulate de clientele mele.

Pentru a nu risca o comă indusă de plictiseală, voi rula doar câteva flashback-uri referitoare la activitatea prestată în cei 10 ani:

1. În anul 2005 am obținut o hotărâre irevocabilă privind obligarea Primăriei Generale a Municipiului București la emiterea dispoziției pentru acordarea despăgubirilor prin echivalent, dar PMB a reacționat cu o mică întârziere: dispoziția a fost emisă abia în ianuarie 2009, la valoarea stabilită de instanţă în anul 2005. Evident că s-a impus formularea unei noi contestații pentru actualizarea despăgubirilor.

2. În paralel cu procedurile interne, având în vedere lipsa caracterului efectiv al despăgubirilor, am formulat și o cerere la CEDO în 2008.

3. A doua contestație s-a finalizat în anul 2010 cu obținerea unei noi hotărâri irevocabile privind obligarea Primăriei Municipiului Bucureşti la acordarea de despăgubiri sub forma măsurilor reparatorii actualizate la momentul acordării efective a despăgubirilor.

4. Având în vedere că procedura administrativă nu s-a finalizat nici după pronunțarea celei de-a doua hotărâri irevocabile, am formulat o cerere de executare silită și o cerere de amendare deoarece obligația de e emite dispoziția nu putea fi îndeplinită prin altă persoană decât debitoarea.

5. Abia după trecerea unui an și după aplicarea amenzii, Primăria Municipiului Bucureşti a procedat la emiterea dispoziţiei respective în 2011.

6. După încă un an și un parcurs sinuos, dosarul a fost returnat de ANRP cu un pretext de neam prost: fișa tehnică a construcției (demolate) nu se afla în dosar. Pretinsa lipsă a acestui înscris a fost așa de gravă încât funcționarii nu s-au mai ostenit să lectureze rapoartele de expertiză ordonate de instanțele de judecată și nici nu au mai solicitat informații de la petenți, ci au dispus reluarea maratonului administrativ da capo al fine.

7. Dosarul se află și în prezent pe traseul dintre PMB și ANRP.

8. Prin Legea nr. 165/2013, legiuitorul generos a mai adăugat încă 5 ani pentru soluționarea notificărilor la cei 13 ani trecuți de la intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.

În procesele anterior menționate, judecătorii naționali (Curtea de Apel București, Tribunalul București și Judecătoria Sectorului 6) au demonstrat că sistemul nostru judiciar poate beneficia de încredere și au pronunțat hotărâri temeinice în baza unor interpretări de bun-simț ale actelor normative aplicabile.

Totuși, la inițierea demersurilor în această cauză, mă întrebam dacă sintagma ”avocat tânăr și cu perspective” este una meritată, dar, pare-se că, după toate aceste șicane inventate de niște funcționari mânați în luptă de indolență, întrebarea nu mai prezintă importanță: am rămas doar ”avocat”.

Vremea trece și trecutul rămâne tot mai departe în urmă; toate au trecut și s-au topit ca un vis, dar am aflat că dezamăgirea poate să doară mai tare decât o înfrângere.

În tot acest timp, doamnele Ștefănescu Ruxandra și Anastasescu Rodica au nutrit speranța că plângerea lor depusă în 2008 va fi admisă și că vor obține o minoră compensație pentru trauma care le-a marcat întreaga viață.

”…a decis în data de 22 mai 2014 să o declare inadmisibilă”.

Și în gându-mi trece vântul, capul arde pustiit,
Aspru, rece sună cântul cel etern neisprăvit…

”Curtea a considerat că nu au fost îndeplinite condițiile de admisibilitate prevăzute la articolele 34 și 35 din Convenție”.

Număr până la o sută și-mi amintesc cuvintele lui Machiavelli: ”Cât de blândă este decepția…”

Încerc să identific o modalitate de a transmite clientelor mele – trecute de vârsta de 80 ani – că, după ruinarea șanselor de a obține o reparație în timp util în România, s-au năruit și speranțele de a obține o compensație de la CEDO.

”Grefa nu va putea să vă ofere alte detalii cu privire la decizia judecătorului unic. Conform directivelor Curții, dosarul cererii va fi distrus într-un termen de un an de la data acestei decizii”. Altfel spus, talk to the hand.

Dacă aș fi Carlos Ruiz Zafon, aș afirma că această paradă de eficiență și amabilitate este opera unor ”funcționari” care respiră o lenevie beligerantă destinată punerii de piedici în calea justițiabililor. Dar nu o fac!

Anticipând replici de genul ”avocatul a dat cu oiștea în gard”, semnalez un aspect care merită o privire mai atentă: decizia în discuție nu este una singulară, ci se constată că astfel de pocinoage se petrec la tot pasul în ultimul timp.

O informație obținută neoficial arată că încălcarea art. 34 și 35 se traduce în cele mai multe cazuri prin completarea necorespunzătoare a listei cu anexele.

Astfel, la formularea cererii, înainte de fiecare document în parte, trebuie inserată o altă filă pe care să fie scris doar numărul anexei respective (Anexa 1, Anexa 2 etc.).

Este doar unul dintre aspectele esențiale urmărite cu abnegație de Curte.

Nu sunt și nici nu pretind că sunt specialist în materia protecției drepturilor omului, dar am admirat și am crezut în deciziile prin care CEDO lămurea noțiuni precum proces echitabil, acces la justiție, atingere adusă dreptului de proprietate etc.

Am situat mereu deciziile CEDO printre cele mai puternice elemente de persuasiune și le-am utilizat frecvent în argumentațiile mele.

Asemenea doamnelor Ștefănescu Ruxandra și Anastasescu Rodica, mulți alții i-au ridicat în slăvi pe judecătorii de la CEDO și i-au considerat providențiali sau divini.

Acești oameni au încercat să valorifice jurisprudența CEDO în cauzele lor, iar, atunci când nu au reușit să obțină recunoașterea sau realizarea drepturilor lor, și-au pus ultimele speranțe în instanța de la Strasbourg.

Victimă a propriului succes, Curtea s-a trezit asaltată de un număr foarte mare de cereri și, probabil, din dorința de a-și ”optimiza” volumul de activitate, s-a transformat din propovăduitor al drepturilor concrete și efective într-un vajnic apărător al formulelor sacramentale.

Este trist să constat că ultima redută ridicată în calea abuzurilor a preluat tocmai comportamentul celor pe care-i condamna cu puțin timp în urmă.

Nerespectarea articolelor 34 și 35 a devenit pretextul îndărătul căruia CEDO își ascunde comoditatea.

Apuse vor rămâne oare vremurile în care CEDO își asuma în mod responsabil rolul și credea în principiul fiat justitia pereat mundus?
Nessun maggiore dolore che ricordasi del tempo felice nella miseria…

Nu îmi rămâne decât să sper că practica respingerii ca inadmisibile a cererilor pentru motive insignifiante să fie o rătăcire temporară și că judecătorii de la CEDO ne vor inspira (din nou) o simpatie vecină cu venerația.

În loc de încheiere, apreciez că onorabila CEDO, dar și semizeii mioritici ar trebui să-și amintească și să mediteze profund la o celebră butadă: vechii zei ai grecilor au dispărut pentru că lumea nu a mai crezut în ei.

Av. Petre PIPEREA
Avocat Partener PIPEREA & ASOCIAȚII

‍