Imposibilitatea de a contrazice hotărârile irevocabile anterioare. Argumente și instrumente pentru asigurarea practicii unitare a instanțelor.
Motto
Sir Isaac Newton: ”Am văzut așa departe pentru că am stat pe umerii unor giganți”
Precizări prealabile
Conform jurisprudenței constante a CEDO, incertitudinea jurisprudențială este de natură a reduce încrederea justițiabililor în justiție și contravine principiului securității raporturilor juridice ca element esențial al preeminenței dreptului.
Dacă normele juridice nu sunt rodul imaginației unor persoane, ci sunt rezultatul experienței acumulate de o societate aflată într-un anumit stadiu de dezvoltare, atunci și hotărârile judecătorești care transpun normele juridice la cazuri concrete trebuie să valorifice jurisprudența anterioară, neputând fi lăsate la infinit în voia hazardului.
Un argument deosebit de relevant în sprijinul afirmației de mai sus îl constituie principiile dreptului roman, care au rămas valabile și în prezent, în sistemele de drept romano-german și anglo-saxon, tocmai datorită cristalizării lor printr-o practică îndelungată și unitară. De altfel, principiul longa inveterata diuturna consuetudo opinio juris sive necesitatis prezintă o relevanță deosebită în speță.
1. Noţiunea de proces echitabil presupune că dezlegările irevocabile date problemelor de drept în litigii anterioare, dar identice sub aspectul problemelor de drept soluţionate, au caracter obligatoriu în litigiile ulterioare, deoarece s-ar încălca principiul securităţii raporturilor juridice, cu consecinţa generării incertitudinii jurisprudenţiale şi a reducerii încrederii justiţiabililor în sistemul judiciar[1].
De lege ferenda, problema practicii neunitare a instanțelor de judecată pare să primească o soluție satisfăcătoare prin art. 512 – 514 din noul Cod de procedură civilă, dacă și când acesta va intra în vigoare.
Conform acestor texte de lege, instanțele sesizate cu probleme de drept care nu au primit o dezlegare unitară în practică vor sesiza Înalta Curte de Casație și Justiție, la cererea părților sau din oficiu, în vederea pronunțării unei hotărâri asupra problemei respective, urmând ca aceasta să fie obligatorie pentru instanțele ce vor fi sesizate ulterior cu aceeași problemă.
De lege lata, o reglementare expresă a problemei practicii neunitare este dată prin art. 261 – 265 din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, aprobat prin Hotărârea CSM 387/2005, dar această reglementare nu face decât să impună consultări trimestriale obligatorii pentru toți judecătorii din circumscripția unei curți de apel, fără a impune tranșarea problemei respective.
Consider că practica unitară a instanțelor de judecată ar putea fi asigurată si dupa prezumtiva intrare in vigoare a noului Cod de procedură civilă, prin intermediul instituției puterii de lucru judecat și jurisprudenței CEDO în materie.
Pentru analiza de față, hotărârile irevocabile anterioare care nu trebuie contrazise sunt clasificate în două mari categorii:
1.1. Hotărârea irevocabilă anterioară a fost pronunțată cu privire la aceleași părți și a tranșat problema juridică pe cale incidentală, fără ca aceasta să se reflecte în dispozitiv (ex: dezlegarea dată unei excepții privind calitatea de reprezentant legal al unei societăți comerciale);
1.2. Hotărârea irevocabilă anterioară a fost pronunțată cu privire la alte persoane, dar problemă juridică tranșată este identică (nelegalitatea deciziei de reducere a pensiei, caracterul abuziv al unei clauze care prevede perceperea unui comision de risc într-un contract de credit bancar).
1.1. În prima situație, dacă problema juridică fusese soluționată pe cale incidentală printr-o hotărâre irevocabilă, consider că instanța sesizată ulterior cu aceeași problemă, chiar dacă e sesizată tot pe cale incidentală, este obligată să pronunțe aceeași soluție, deoarece dezlegările irevocabile date problemelor de drept într-un litigiu anterior au caracter obligatoriu în litigiile ulterioare.
Consider că mijlocul procedural adecvat pentru solicitarea unei soluții identice este invocarea de către partea interesată a excepției puterii de lucru judecat.
A. Noţiune. “Autoritatea de lucru judecat” şi “puterea de lucru judecat”
În esenţă, puterea de lucru judecat a unei hotărâri judecătoreşti semnifică faptul că o cerere nu poate fi judecată în mod definitiv decât o singură dată (bis de eadem re ne sit actio), iar hotărârea este prezumată a exprima adevărul şi nu trebuie să fie contrazisă de o altă hotărâre (res judicata pro veritate habetur).[2]
După cum se poate observa efectul de „lucru judecat” al unei hotărâri judecătoreşti are două accepţiuni:
- Stricto sensu semnifică autoritatea de lucru judecat (bis de eadem), care face imposibilă judecarea unui nou litigiu între aceleaşi părţi, pentru acelaşi obiect, cu aceeaşi cauză (exclusivitatea);
- Lato sensu semnifică puterea de lucru judecat (res judicata), care presupune că hotărârea beneficiază de o prezumţie irefragabilă că exprimă adevărul şi că nu trebuie contrazisă de o altă hotărâre (obligativitatea).
“Autoritatea de lucru judecat” şi “puterea de lucru judecat” nu sunt sinonime. Autoritatea de lucru judecat este o parte a puterii de lucru judecat. Cu alte cuvinte, existenţa unei hotărâri judecătoreşti poate fi invocată în cadrul unui alt proces, cu autoritate de lucru judecat, atunci când se invocă exclusivitatea hotărârii, sau cu putere de lucru judecat, când se invocă obligativitatea sa, fără ca în cel de-al doilea proces să fie aceleaşi părţi, să se discute acelaşi obiect şi aceeaşi cauză.[3]
Altfel spus, pentru a se invoca obligativitatea unei hotărâri judecătoreşti irevocabile privind soluţionarea unei probleme juridice nu este necesară existenţa triplei identităţi de părţi, cauză şi obiect, ci este necesară doar probarea identităţii între problema soluţionată irevocabil şi problema dedusă judecăţii, instanţa de judecată fiind ţinută să pronunţe aceeaşi soluţie, deoarece, în caz contrar s-ar ajunge la situaţia încălcării componentei res judicata a puterii de lucru judecat.
În contextul preocupărilor tot mai prezente pentru unificarea practicii judiciare[4], preocupări „datorate” în primul rând frecventelor condamnări ale României la CEDO[5], consider că s-ar putea acorda mai multă atenţie interpretării şi aplicării noţiunii de putere de lucru judecat.
Am convingerea că, printr-o interpretare extensivă, „puterea de lucru judecat” poate deveni unul dintre instrumentele eficiente în asigurarea interpretării şi aplicării unitare a legii de către toate instanţele judecătoreşti, creând premisele respectării cerinţelor fundamentale de predictibilitate a actului de justiţie şi de respectare a principiului securităţii juridice.
Aplicarea neunitară a legii este una dintre principalele cauze ale discreditării sistemului nostru judiciar, generând discriminări nejustificate şi, evident, sentimente de injustiţie în rândul justiţiabililor.
Or, ”după cum subliniază şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, judecătorii trebuie nu numai să îndeplinească criterii obiective de imparţialitate, ci să fie şi percepuţi ca fiind imparţiali; miza este încrederea pe care instanţele trebuie să o inspire justiţiabililor dintr-o societate democratică”.[6]
Înlăturarea acestei practici neunitare trebuie să constituie un deziderat al societăţii noastre deoarece percepţia, mai mult sau mai puţin întemeiată[7], dar tot mai pregnantă în rândul populaţiei, este aceea de haos.
B. Reglementare, jurisprudenţă şi doctrină internă
„Excepţia puterii lucrului judecat”, care diferă de „excepţia autorităţii de lucru judecat” este o excepţie de fond care a fost dezvoltată de doctrină pe baza principiului conform căruia „hotărârea este prezumată a exprima adevărul şi nu trebuie contrazisă de o altă hotărâre (res judicata pro veritate habetur)[8].
Ea este reglementată legal atât ca o prezumţie legală (în temeiul art. 1200 pct. 4 din încă actualul C.civ) cât şi ca o excepţie procesuală – prin art. 166 CPC.
Conform acestui din urmă text legal, „excepţia puterii lucrului judecat se poate ridica, de părţi sau de judecător, chiar înaintea instanţelor de recurs”.
Excepţia puterii lucrului judecat a fost consacrată şi de practica judiciară de la cel mai înalt grad de control judiciar.
Astfel, în conformitate cu Decizia 631/10 martie 1973 a Tribunalului Suprem, Secţia Civilă “pentru ca să existe identitate de obiect între doua acţiuni, nu este nevoie ca obiectul să fie formulat în ambele acţiuni în acelaşi mod, ci este suficient ca din cuprinsul acestor acţiuni să rezulte că scopul final urmărit de reclamant este acelaşi în ambele acţiuni şi, chiar daca în primul litigiu s-a discutat numai pe cale incidentă un drept invocat de o parte, soluţia dată de instanţa are putere de lucru judecat într-o acţiune în care se încearca valorificarea aceluiaşi drept”.
Mai mult, Decizia 496/08 martie 1975 a Tribunalului Suprem, Secţia Civilă, lămureşte caracterul obligatoriu al dezlegărilor ramase definitive:
“Principiul puterii lucrului judecat împiedica nu numai judecarea din nou a unui proces terminat, având același obiect, aceeaşi cauza şi fiind purtat între aceleaşi părţi, ci şi contrazicerea între două hotărâri judecătoreşti, adică infirmarea constatărilor făcute într-o hotărâre judecătorească definitivă printr-o altă hotărâre judecătorească posterioară, dată în alt proces”.
În jurisprudenţa mai recentă a instanţei supreme (decizia nr. 735/22.02.2008, pronunţată de ÎCCJ – Secţia Comercială în dosarul nr. 4679/44/2006) s-a arătat că „din verificarea deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 3556 din 10 noiembrie 2006 se constată că obiectul acţiunii în anulare în primul litigiu ca şi criticile din recurs antamează aceleaşi probleme de drept, care au primit deja o rezolvare prin chiar decizia menţionată.
Drept urmare, faţă de cele ce preced, Înalta Curte constatând că decizia nr. 3556/10 noiembrie 2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie are putere de lucru judecat în raport cu obiectul acţiunii în anulare de faţă, configurat de art. 364 Cod Civil, va admite excepţia invocată de intimată.”
Foarte important este faptul că puterea de lucru judecat nu este limitată la dispozitivul hotărârii, ci ea se întinde şi asupra considerentelorhotărârii, care constituie susţinerea necesară a dispozitivului, făcând corp comun cu acesta. În acest sens s-au pronunţat doctrina prin autori de prestigiu[9] şi practica judiciară[10].
Aşadar, de vreme ce aceeaşi problemă dedusă judecăţii într-un litigiu dintre aceleaşi părţi a fost soluţionată irevocabil pe cale incidentală sau pe fond într-un anumit sens, rezultă că acest aspect reţinut de instanţe, care a stat la baza soluţiilor din dispozitivul hotărârilor, a dobândit putere de lucru judecat şi, în mod corect, trebuie avut în vedere de instanţa sesizată ulterior.
1.2. Jurisprudenţa CEDO şi rolul judecătorului naţional
Argumentele prezentate la acest punct sunt valabile în mod egal pentru ambele situații semnalate mai sus, anume soluționarea aceleiași probleme pe cale incidentală într-un litigiu cu aceleași părți, cât și soluționarea unei probleme identice într-un litigiu cu alte părți.
Jurisprudenţa CEDO din ultima perioadă statuează, cu valoare de normă supraconstituţională, imposibilitatea pronunțării în cauze identice a unor soluţii contradictorii şi diametral opuse, utilizând noțiuni foarte apropiate de precedentul judiciar.
De remarcat că înseși hotărârile CEDO sunt precedente judiciare care obligă instanțele naționale la pronunțarea unor hotărâri în consens cu practica CEDO în respectiva problemă de drept.
De asemenea, trebuie remarcat că hotărârile CEDO citate mai jos se referă în mod direct sau indirect la precedentul judiciar ca element de asigurare a interpretării şi aplicării unitare a legii.
În prealabil, trebuie precizat că, în conformitate cu art. 20 din Constituţie, dispoziţiile privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor trebuie să fie interpretate în concordanţă cu pactele şi celelalte tratate la care România este parte. Cum România este parte la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, hotărârile CEDO sunt obligatorii pentru instanţele româneşti.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie[11] a valorificat excelent jurisprudenţa CEDO, arătând că judecătorului naţional îi revine rolul de a aprecia, pe de o parte, în sensul art. 20 din Constituţie cu privire la eventuala prioritate a tratatelor privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte (în speţă fiind vorba despre CEDO), iar pe de altă parte, în sensul art. 148 alin. (2) din Constituţie cu privire la compatibilitatea şi concordanţa normelor din dreptul intern cu reglementările şi jurisprudenţa comunitare.
Judecătorul naţional este un prim judecător al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi are obligaţia de a „asigura efectul deplin al normelor acesteia, asigurându-i preeminenţa faţă de orice altă prevedere contrară în legislaţia naţională, fără să fie nevoie să aştepte abrogarea acesteia de către legiuitor” (hotărârea CEDO pronunţată în cauza Dumitru Popescu împotriva României, publicată în M.Of. nr. 830/05.12.2007).
Prin hotărârea pronunţată în cauzele conexate C-388/06 şi C-385/06, Curtea de Justiţie de la Luxembrug a reţinut (în materia dreptului administrativ) cu privire la rolul ce revine judecătorului naţional în calitate de prim judecător comunitar că „este de competenţa instanţei naţionale să asigure pe deplin aplicarea dreptului comunitar, îndepărtând sau interpretând în măsura necesară un act normativ naţional precum legea generală, privind dreptul administrativ, care i s-ar putea opune. Instanţa naţională poate pune în aplicare principiile comunitare ale securităţii juridice şi protecţiei încrederii în aprecierea comportamentului atât al beneficiarilor fondurilor pierdute, cât şi al autorităţilor administrative, cu condiţia ca interesul Comunităţii să fie pe deplin luat în considerare”.[12]
Aceste susţineri sunt sprijinite şi de Hotărârea din 06.12.2007 a Curţii Europene a Drepturilor Omului (cauza Beian împotriva României) prin care a fost constatată încălcarea art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Prin Hotărârea pronunţată în cauza Beian contra României, CEDO a condamnat Statul Român pe motiv că sistemul judiciar românesc nu asigură stabilitatea circuitului juridic prin faptul că permite pronunţarea în cauze identice a unor soluţii contradictorii şi diametral opuse.
De asemenea, în cauza Pilot Service contra României, CEDO a statuat că obligaţia de a executa o hotărâre nu se limitează la dispozitiv, deoarece art. 6.1 din Convenţie nu face nici o diferenţiere între cauzele prin care s-a admis acţiunea şi cele prin care s-a respins acţiunea, hotărârea trebuind să fie respectată şi aplicată indiferent de rezultatul procesului.
Mai mult de atât, în cauza Zazanis şi alţii contra Greciei, CEDO a statuat că obligaţia de a executa o hotărâre nu se limitează la dispozitivul acesteia, iar autorităţile nu pot repune în discuţie problema soluţionată prin hotărârea definitivă.
În plus faţă de cele menţionate anterior, în cauza Amurăriţei contra României[13], CEDO a stabilit că dreptul la un proces echitabil garantat de art. 6&1 trebuie interpretat prin prisma preeminenţei dreptului ca element al patrimoniului comun al statelor semnatare ale Convenţiei, principiu enunţat în preambulul Convenţiei.
Unul dintre elementele fundamentale ale principiului preeminenţei dreptului este principiul securităţii raporturilor juridice, care presupune, printre altele, că soluţiile definitive date de instanţele judecătoreşti să nu mai poată fi contestate.
Pentru respectarea acestui principiu statele trebuie să depună diligenţe pentru a putea fi identificate procedurile judiciare conexe şi să interzică redeschiderea unor proceduri judiciare referitoare la aceeaşi problemă.
Aşadar, instanţele sesizate ulterior nu ar fi trebuit să mai repună în discuţie constatările jurisdicţiilor anterioare.
În concluzie, CEDO a stabilit că instanţele sunt obligate să ţină cont de constatările de fapt din procedurile judiciare anterioare, repunerea în discuţie a situaţiei soluţionate definitiv prin alte hotărâri constituind o încălcare a art. 6.1 din Convenţie.
Așa cum s-a subliniat și prin sentinţa comercială nr. 559/27.05.2009, pronunţată de Tribunalul Bihor – Secţia Comercială, jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, care a statuat în mai multe rânduri (cauzele Driha contra României, Piiduraru contra României, Beian contra României, Statos Pintio contra Portugaliei, Baranowski contra Poloniei, Sovtransanto Holding contra Ucrainei), impune concluzia că principiul securităţii juridice constituie unul dintre elementele fundamentale ale societăţii, iar incertitudinea jurisprudenţială este de natură să reducă încrederea justiţiabililor în sistemul judiciar și contravine acestui principiu.
Chiar dacă divergenţele de jurisprudenţă constituie, prin natura lor, consecinţa inerentă oricărui sistem judiciar care se bazează pe un ansamblu de instanţe de fond având autoritate asupra competenţei lor teritoriale, în măsura în care situaţia de fapt rămâne neschimbată, interpretarea dată legii trebuie să fie aceeaşi.
Așadar, dezlegarea asupra unei probleme de drept date printr-o hotărâre irevocabilă este de natură să clarifice din acel moment acea problemă, creând speranţa legitimă că ea nu va mai fi negată de o altă instanţă de judecată într-o procedură ulterioară.
De asemenea, prin sentinţa comercială nr. 559/27.05.2009, pronunţată de Tribunalul Bihor – Secţia Comercială, s-a arătat că statuarea în sens contrar ar fi posibilă, prin prisma respectării prevederilor art. 6 din Convenţia Europeana a Drepturilor Omului, numai în măsura în care ar fi posibil un reviriment jurisprudenţial justificat de schimbarea stării de fapt sau în baza unei noi interpretări a legii (cauza Tudor Tudor contra României, Stefall şi Stef contra României, Unedic contra Franței).
Concluzii
Revenind la mottoul acestui articol, pot afirma că refuzul de ”a urca pe umerii” celorlalți, adică de a valorifica jurisprudența anterioară, pe lângă faptul că îi conferă un atribut de inutilitate acestei jurisprudențe, ne condamnă la o perpetuă fază incipientă a preeminenței dreptului.
[1] Jurisprudență CEDO valorificată cu acuratețe prin sentinţa comercială nr. 559/27.05.2009, pronunţată de Tribunalul Bihor – Secţia Comercială.
[2] Mihaela Tăbârcă, Drept procesual civil, Universul Juridic, Bucureşti, 2005, vol. I, pag. 703
[3]Idem, pag. 707
[4] Cu titlu de exemplu, menționez Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 504/2011 pentru modificarea și completarea Regulamentului de ordine interioară al instanțelor judecătorești, aprobat prin Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 387/2005. Merită amintită și o altă preocupare notabilă în acest sens, anume programul managerial al doamnei judecător Gabriela Bîrsan în susţinerea candidaturii sale la preşedinţia ÎCCJ. A se vedea opiniile extrem de relevante ale doamnei Gabriela Bîrsan, interviu JURIDICE.ro. De asemenea, trebuie menţionată şi existenţa cam discretă a Comisiei de unificare a practicii judiciare din cadrul CSM.
[5] În Raportul din iulie 2009 al Comisiei Comunităţilor Europene către Parlamentul European şi Consiliu, se recomanda României unificarea jurisprudenţei, inclusiv prin simplificarea procedurii care se aplica în cazul recursurilor în interesul legii, în vederea interpretării şi aplicării legii în mod coerent.
[6] Mențiune făcută în raportul din luna aprilie 2004, la sesiunea Comisiei Națiunilor Unite pentru Drepturile Omului, de Raportorul Special privind Independenţa Judecătorilor şi a Avocaţilor, Dr. Leandro Despouy.
[7] Cu siguranţă, mulţi dintre practicieni au avut momente de bulversare în fata unor soluţii contradictorii pronunţate de instanţele judecătoreşti. Autorul articolului a întâmpinat chiar o situaţie în care doi judecători delegaţi la ORCB au avut în aceeaşi zi opinii diferite în privința admisibilității cererii de intervenţie în dosare având ca obiect cerere de efectuare menţiuni, iar în altă situaţie, un complet de apel a dat o soluţie complet diferită faţă de soluţia unui complet de recurs din care făcuseră parte şi judecătorii din completul de apel…
[8] A se vedea Mihaela Tăbârcă, Excepţii procesuale în procesul civil, Editura Universul Juridic, 2006, pag. 347 şi urm.
[9] A se vedea Mihaela Tăbârcă, Excepţii procesuale în procesul civil, Editura Universul Juridic, 2006, pag. 354, unde sunt citaţi şi I. Stoenescu, S. Zilberstein, Ion Deleanu, V. Deleanu, Emese Florian.
[10] Tribunalul Suprem, secţia civilă, decizia nr. 144/1971; Tribunalul Sibiu, decizia civilă nr. 921/2002 în revista „Dreptul” nr. 6/2003, p. 210-216
[11] Decizia nr. 2307/04.06.2008, pronunţată de ÎCCJ – Secţia Contencios Administrativ şi fiscal în dosarul nr. 5732/2/2007
[12]Decizia nr. 2307/04.06.2008, pronunţată de ÎCCJ – Secţia Contencios Administrativ şi fiscal în dosarul nr. 5732/2/2007
[13] Toate aceste cauze au fost avute în vedere și prin încheierea din 27.11.2008 (nepublicată), pronunţată de Judecătoria Câmpina în dosarul nr. 816/204/2008.
...
