Stefan vs. Romania, 28319/03, 6 aprilie 2010

IN FAPT

In data de 5 noiembrie 2001, reclamantul a fost condamnat de Tribunalul Giurgiu pentru savarsirea infractiunii de tentativa de omor la o pedeapsa cu inchisoarea de 3 ani si 6 luni, retinandu-se in favoarea sa circumstante atenuante, respectiv lipsa antecedentelor penale, preexistenta unor conflicte interfamiliale cu victima, precum si faptul ca victima a contribuit, prin actiunile sale, la savarsirea faptei. Impotriva acestei hotarari reclamantul a declarat apel, respins de Curtea de Apel Bucuresti in data 12 februarie 2002. Hotararea Tribunalului Giurgiu a devenit definitiva si executorie in urma renuntarii reclamantului la judecarea recursului, renuntare de care s-a luat act printr-o hotarare a Curtii Supreme de Justitie pronuntata la 29 mai 2002.

In urma condamnarii sale, reclamantul s-a adresat in mai multe randuri Tribunalului Giurgiu in vederea obtinerii unei revizuiri. Ca urmare a acestor adrese, reclamantul a fost informat ca, la cererea Parchetului, procurorul general al Romaniei a formulat recurs in anulare pe motiv ca nu existau circumstante atenuante in favoarea reclamantului, iar calificarea juridica a faptelor a fost incorecta.

Printr-o hotarare definitiva din 19 februarie 2003, Curtea Suprema de Justitie a admis recursul in anulare, a casat partial decizia Tribunalului, a recalificat fapta in tentativa de omor calificat, condamnandu-l pe reclamant la o pedeapsa de cinci ani de inchisoare.

In temeiul art. 6 par. 1 din Conventia Europeana a Drepturilor Omului, reclamantul s-a plans de faptul ca, prin admiterea de catre Curtea Suprema de Justitie a recursului in anulare formulat de procurorul general impotriva unei hotarari definitive si executorii, au fost incalcate dreptul sau la un proces echitabil si principiul securitatii raporturilor juridice [1]. Reclamantul a mai invocat si incalcarea art. 4 din Protocolul nr. 7 la Conventie, sustinand ca a fost condamnat de doua ori pentru savarsirea aceleiasi fapte.

IN DREPT

In ceea ce priveste incalcarea articolul 6 par. 1 din Conventie, Curtea a statuat ca anularea unei decizii definitive nu a fost justificata in speta si ca utilizarea unui recurs extraordinar nu a reprezentat decat un ”apel deghizat” al reprezentantilor Ministerului Public, care a rupt justul echilibru al intereselor existente in cauza [2].

Cu aceasta ocazie, Curtea a amintit ca respectarea dreptului la un proces echitabil si a principiului securitatii raporturilor juridice presupun ca nicio parte sa nu aiba posibilitatea de a solicita revizuirea unei decizii definitive si executorii cu unicul scop de a obtine o reexaminare a situatiei de fapt din speta. In mod special, revizuirea unei hotarari nu trebuie sa devina un ”apel deghizat”, iar simplul fapt ca pot exista doua puncte de vedere asupra aceleiasi situatii nu este suficient pentru a constitui premisa unei rejudecari a aceleiasi cauze.

Cu toate acestea, Curtea a aratat ca reexaminarea unei cauze penale este compatibila, prima facie, cu prevederile Conventiei, insa stabilirea atingerii dreptului la un proces echitabil de catre autoritatile statului trebuie facuta diferit, in functie de circumstantele fiecarei cauze in parte.

Curtea a apreciat ca procurorul avea obligatia de a rectifica pretinsele erori inainte de pronuntarea unei hotarari definitive, respectiv prin promovarea cailor ordinare de atac, ceea ce nu s-a intamplat in speta. Astfel, Curtea considera ca Statul este cel care trebuie sa isi asume erorile comise de Parchet sau de o instanta de judecata si ca aceste erori nu trebuie reparate in detrimentul persoanei vizate de procedura in cauza.

Mai mult, Curtea a constatat ca aceasta cale de atac aleasa de autoritati in prezenta cauza pentru rectificarea unei decizii definitive nu era accesibila si partilor, procurorul general fiind singurul in drept sa o promoveze. Or, procurorul general, actionand in calitate de superior ierarhic al procurorului care a participat la procedura in fata instantelor ordinare, a adus atingere principiului egalitatii armelor.

In concluzie, articolul 6 par. 1 din Conventie a fost incalcat.

In ceea ce priveste incalcarea articolul 4 din Protocolul nr. 7 la Conventie, Curtea a retinut ca nu se impune statuarea asupra admisibilitatii si fondului acestui capat de cerere.

[1] Pe parcursul procedurii desfasurate in fata Curtii Europene, reclamantul a fost reprezentat de SCA Piperea & Asociatii.

[2] Hotararea este disponibila pe site-ul Curtii Europene, sectiunea HUDOC

Alexandru Ratoi, Petre Piperea, PIPEREA SI ASOCIATII

‍