A se vedea și dezbaterea juridică: Clauze abuzive, franci elvețieni și altele asemenea [DEZBATERI.JURIDICE].

Am ales acest titlu pentru cele câteva gânduri pe care le voi exprima în continuare, inspirat fiind de numele unui film (Das Leben der Anderen) pe care l-am vizionat în urmă cu câţiva ani şi care a câştigat, în 2006, premiul Oscar pentru cel mai bun film străin. În cuvinte puţine, această fabuloasă creaţie artistică surprinde (printre altele) într-un mod excepţional metamorfoza unui agent Stasi care, deşi iniţial orbit de valorile comunismului şi ale poliţiei politice a RDG, descoperă că poate să gândească şi altfel decât a fost învăţat să o facă.

Astfel, urmărindu-şi pas cu pas ţinta (un scriitor de succes bănuit că ar complota împotriva regimului comunist, motiv pentru care trebuia spionat non-stop) şi descoperind viaţa reala şi valorile acesteia, ajunge în cele din urma să îşi respecte prada, ba chiar să o admire.

Textul de faţă nu îşi propune nici să compare băncile cu temutul serviciu secret est german şi nici să enumere argumentele juridice în favoarea admiterii acţiunilor consumatorilor împotriva băncilor, ci îşi doreşte a fi, mai degrabă, o succintă analiză a argumentelor de natură umană care poate că ar trebui să schimbe într-o oarecare măsură optica tranşantă a celor care condamnă lăcomia consumatorilor împrumutaţi în CHF şi a avocaţilor care îi reprezintă.

Este de-a dreptul intrigantă frenezia cu care sunt condamnate demersurile acestor oameni care şi-au permis să acceseze un credit de la o bancă şi care, sufocaţi fiind de creşterea excesivă a ratelor, acţionează. S-a întrebat vreodată vreunul dintre aceşti aruncători de pietre, oare ce îşi doreşte până la urmă majoritatea covârșitoare a celor care dau în judecată băncile? Au fost oare aceşti oameni lacomi, au ţintit prea sus, sau şi-au dorit, pur şi simplu, un trai decent, o viaţă normală ce implică, printre altele, achiziţia unei locuinţe care să le asigure un minim de confort (şi nu a unui iaht de sute de mii de euro, pardon, de CHF)?

Ei bine, aceşti oameni care îşi caută dreptatea prin instanţe nu acţionează în speranţa că, obţinând câştig de cauză, vor putea avea acces la produse de lux în exces, ci speră să nu îşi petreacă restul vieţii în sclavie de tip modern. Speră să îşi poată păstra casa în care locuiesc. Speră să îşi poată permite să plătească întreţinerea, să îşi trimită copiii la şcoală, să meargă din când în când într-o vacanţă, la un concert, la o piesă de teatru, să cumpere o carte, hrană etc. Lucruri cu totul obişnuite într-o lume normală.

Îi interesează cumva pe cei care îi înfierează cu lejeritate pe semenii lor că aceşti oameni nu s-ar fi împrumutat niciodată dacă ar fi avut o cât de mică bănuială asupra creşterii halucinante a cursului? Le pasă lor că poate aceşti consumatori lacomi nu au ce pune pe masă din cauza creşterii semnificative a ratelor? Contează pentru ei faptul că nu există nicio explicaţie coerentă a soluţiei salvatoare a creditării în CHF oferite de bănci celor care nu aveau venituri suficiente pentru a se califica la un credit în euro? Le zdruncină cumva suficiența faptul că, acum ceva vreme, o familie de profesori, cu tot cu copilul de 9 luni, se pregăteau să părăsească imobilul achiziţionat pe bază de credit bancar, obligaţi fiind să-l lase pradă băncii creditoare? Îi interesează faptul că doi angajaţi în ministerul de interne ne-au relatat cu lacrimi în ochi că nu mai fac faţă cheltuielilor zilnice, fiind obligaţi să se împrumute lună de lună de la apropiaţi? Dar faptul că aceste exemple sunt, în realitate, o picătură în oceanul de cazuri dramatice declanşate ca urmare a exploziei cursului valutar?

Poate că, în acest context, ar trebui amintit şi faptul că băncile vând credite neperformante la valori infime, dar se opun găsirii unor soluţii favorabile clienţilor disperaţi, sub falsul pretext al unor insolvenţe inevitabile.

În egală măsură nu cred că trebuie uitat nici că aceşti oameni, muritori de rând ca noi toţi, prin efectul dublării ratelor îşi vor trăi chinuit o mare parte din singura viaţă pe care o au au, în disperare, nesiguranţă şi disconfort.

Îi interesează pe toţi aceşti farisei vieţile altora?

Se pare că un anumit nivel de confort şi o vădită aplecare spre diatriba gratuită le dau peste cap multor persoane judecata umană, ideea de dreptate şi sentimentul de compasiune.

Este sau nu o dovadă de crasă ipocrizie înfierarea tocmai de către bănci şi susţinătorii acestora a celor sufocaţi de povara ratelor, în condiţiile în care locuinţele achiziţionate pe bază de credit bancar s-au devalorizat dramatic, veniturile s-au diminuat considerabil, locurile de muncă s-au împuţinat semnificativ, toate acestea în mare parte din cauza sistemului bancar, principalul autor al crizei financiare globale?

Să nu uităm că, pe fondul tuturor acestor devalorizări/scăderi/diminuări, doar ratele pe care clienţii le datorează băncilor au fost cele care s-au bucurat de o creștere substanţială şi recrudescentă.

Trebuie menţionat şi faptul că pierderea caselor nu este unicul prejudiciu suferit de către cei executaţi silit de către bănci. Aceşti oameni, care se găsesc în situaţia de a nu-şi mai putea plăti ratele, îşi pierd, odată cu locuinţa cumpărată pe bază de credit, şi economiile de-o viaţă (şi asta dacă ne raportăm exclusiv la pierderile de ordin material).

Cel mai probabil voi fi acuzat de populism. Aşa cum, la nivel de societate de avocatură, am fost şi suntem acuzaţi de mercantilism în relaţia cu consumatorii. Aşa cum am fost şi vom fi acuzaţi de către demagogi că luăm banii oamenilor şi că nu facem nimic, că ne îmbogăţim pe spinarea amărâţilor etc.

Practic, aşa cum cei care s-au împrumutat la bănci au fost acuzaţi de lăcomie, în egală măsură şi noi, ca avocaţi ai lor, se pare că, în viziunea unora, suferim de acelaşi viciu.

Ei bine, aceiaşi vajnici susţinători ai băncilor ne ridiculizau şi în anii 2010, anticipând în mod uşuratic şi sperând de aceeaşi manieră că nu vom câştiga niciun proces împotriva băncilor. Aceste aşa zise postulate au fost contrazise tocmai de rezultatele pe care le-am obţinut pentru majoritatea clienţilor noştri în litigiile vizând clauzele abuzive din cuprinsul contractelor bancare, rata de câştig fiind net favorabila consumatorilor.

Noi nu am garantat niciodată clienţilor noştri, indiferent de cazul încredinţat, câştigarea proceselor. Tot timpul am fost de părere că cel ce garantează câştigul unui proces are cu totul alte pârghii decât cele care în mod normal ar trebui să decidă soarta unui litigiu. Însă am garantat şi garantăm că tratăm cu maximă seriozitate, profesionalism şi implicare cauzele care ne sunt încredinţate. Că facem tot ceea ce este posibil, din punct de vedere legal şi moral, pentru a avea câştig de cauză în dosarele pe care le gestionăm.

În nota obişnuită, nici clienţilor cu credite în CHF şi care au apelat la serviciile noastre nu le-am garantat câştigarea proceselor.

Printre aceştia însă sunt şi oameni care, pe fondul creşterii galopante a cursului, au decis că, dacă nu vor acţiona, vor pierde fără a fi încercat măcar să câştige şi ne-au cerut să îi reprezentăm. Alţii, din diferite motive mai mult sau mai puţin justificate, s-au resemnat şi au hotărât să nu (re)acţioneze în niciun fel. O altă parte au decis să îşi caute singuri dreptatea în instanţă.

Deşi facem parte dintre casele de avocatură care se pot lauda cu un număr însemnat de cauze preluate pro bono, aspecte legate de costuri şi personal ne împiedică să preluăm un număr atât de mare pe cât ne-am dori de clienţi care nu îşi pot permite să plătească un avocat. Orice confrate care ştie ce înseamnă câştigarea clientelei (aici îi exclud din start pe cei cărora clienţii le pică din cer, fără un prea mare efort, dar care deţin anumite leviere ce le facilitează accesul la surse inepuizabile) şi supravieţuirea pe piaţă probabil că înţelege perfect cum stau lucrurile din această perspectivă.

Totuşi, pentru a veni în sprijinul acestor oameni (şi aici mă refer la clienţii băncilor sufocaţi fie de clauzele abuzive inserate în contracte, fie de creşterea pantagruelică a cursului CHF), am decis încă din anul 2010 să ne postăm argumentaţiile atât pe site-ul nostru, cât şi în paginile revistelor de specialitate. Cu toate astea, suntem acuzaţi că racolăm clienţi.

În mod evident, printre aceşti vehemenţi propovăduitori ai fecioriei băncilor, fie ei bancheri, avocaţi sau pur şi simplu hateri, sunt şi persoane care au prieteni, rude, apropiaţi împrumutaţi în moneda elveţiană.

Ba chiar unii dintre aceşti farisei, gata oricând să-i lapideze pe semenii lor pentru că îndrăznesc să-şi strige suferinţa şi să-şi caute dreptatea în justiţie, au ei înşişi sau au avut asemenea credite bancare.

Mă întreb cum au curajul astfel de inchizitori să îşi privească în ochi apropiaţii stiind că aceştia se simt pe zi ce trece mai apăsaţi de povara unor rate în continuă creştere. Cel mai probabil, astfel cum spunea un autor al cărui nume îmi scapă, „îşi zâmbesc între ei cu acea cordialitate vlăguită a duşmanilor aflaţi într-un armistiţiu nesfârşit.” Doar că fiecare o face dintr-o cu totul altă perspectivă.

Chiar dacă, din păcate, ceea ce contează cu preponderenţă în societatea de astăzi sunt banii şi nu oamenii, am convingerea că paraponul cu care se înfierează demersurile pe care unii consumatori le întreprind în justiţie va scădea în intensitate dacă se va dori ca nedreptatea care li s-a făcut acestora din urmă să fie cu adevărat explorată.

Sau poate, pe modelul ofiţerului Stasi despre care am făcut vorbire în debutul acestui text, astfel de oameni vor fi chiar admiraţi pentru curajul lor de a se lupta cu sistemul.

Avocat Cătălin ANTONACHEPartener fondator PIPEREA ȘI ASOCIAȚII