Confiscarea și insolvența: două săbii în aceeași teacă
Rațiuni practice m-au determinat recent la o lungă călătorie pe vastele teritorii ale părții negative a Forței pe care, convențional, o putem numi business criminality.
Nefiind ca acasă în această zonă de drept, am văzut totuși că o persoană juridică poate fi inculpată și condamnată penal, la fel cum poate fi obligată să suporte, ca persoană civilmente responsabilă, consecințele prejudiciului generat de fapta penală a prepusului, prin antrenarea răspunderii reparatorii față de victimă, precum și să accepte și să gestioneze efectele măsurii de siguranță a confiscării.
Și am mai văzut că o persoană juridică in bonis poate intra, ca urmare a acestor accidente sau incidente, pe panta fatală care duce la dispariția sa ca subiect de drept, iar o persoană juridică aflată deja în insolvență poate suferi, din aceste motive “penale”, alături de stakeholderii săi și de organele procedurii, mari tulburări, de natură a nega principii ale insolvenței cum sunt celeritatea, realizarea drepturilor participanților la procedură, colectivitatea, concursualitatea, caracterul judiciar și sacrificial.
Iată câteva exemple concrete:
(i) O confiscare dispusă ca măsură de siguranță penală într-un caz notoriu de astă-vară a determinat nu numai trecerea în proprietatea Statului a unor bunuri mobile și imobile care nu aparțineau (cel puțin teoretic) condamnatului, ci persoanelor juridice controlate direct sau indirect de acesta, dar și ștergerea oricărei sarcini care greva acele bunuri, inclusiv, sau, mai ales, a ipotecilor și închirierilor pe termen lung.
Lăsarea unui credit bancar fără garanții înseamnă, desigur, un caz clar de neexecutare (event of default) care declanșează scadența anticipată a creditului și, în continuare, executarea silită prin poprire, adică blocarea conturilor, adică încetarea plăților și, deci, insolvența sau chiar falimentul. Aceasta este panta fatală căreia puțini i-ar putea rezista.
(ii) Patronul unei firme care se ocupă cu asfaltări prin București este arestat și, între timp, se instituie, ca măsură preventivă, și un sechestru pe conturile firmei de asfaltări. Între timp, firma intră în insolvență.
Lucrările angajate de onorabila Primăria mare se blochează luni de zile întrucât nu se mai pot face plăți, conturile fiind înghețate de Parchet, în vederea confiscării sumelor din cont, “suspecte” de a proveni din spălare de bani, evaziune fiscală, corupție și alte fapte grave de apanajul “gulerelor albe” (white collars). Încă așteptăm finalizarea acelor lucrări.
(iii) O mare rafinărie din România își vede, de asemenea, conturile blocate în vederea confiscării sumelor din cont, pe același motiv de suspiciune de spălare de bani și alte infracțiuni ce țin de criminalitatea organizată. Rafinăria era, desigur, “suspectă” de a fi fost utilizată ca instrument în aceste construcții juridice penale ce par oneste, dar, până la urmă se dovedesc a nu fi.
Numai că rafinăria era unul din principalii furnizori de materie primă pentru multe companii, dintre care unele erau în insolvență la acea dată și aveau nevoie disperată de un flux continuu de aprovizionare cu acea materie primă, pentru a nu eșua în faliment. Deși livrările au fost reluate după ridicarea parțială a sechestrului, chestiunea este doar temporar rezolvată, consecințele față de stakeholderi și față de terții de bună credință putând reizbucni.
(iv) Un sechestru penal pus în vederea confiscării pe o sumă de bani constituită cu titlu de garanție (cash collateral) determină o suită de contestații în instanțele române și, în final, o petiție considerată admisibilă de CEDO, unde urmează a se tranșa disputa dintre o bancă ce își revendică proprietatea asupra unei sume de bani și un Parchet care îl suspectează pe titularul contului că a obținut acea sumă de bani din evaziune fiscală, după care i-a constituit în cash collateral la bancă pentru a li se pierde urma.
Confiscarea specială și confiscarea extinsă în insolvență
O persoană juridică față de care s-a dispus deschiderea procedurii insolvenței poate să fie supusă consecințelor unor măsuri de siguranță, importante în planul procedurii insolvenței fiind confiscarea specială și confiscarea extinsă, la care se referă art. 112 și, respectiv, art. 1121 C. pen.
Confiscarea specială privește bunuri care sunt rezultate ale infracțiunii ori sunt dobândite prin săvârșirea infracțiunii, bunuri care au fost folosite pentru săvârșirea sau facilitarea infracțiunii ori pentru ascunderea acesteia sau a făptuitorului, precum și bunuri a căror deținere este interzisă.
Aceste bunuri se confiscă indiferent de persoana care le deține, cu condiția ca deținătorul (care nu este făptuitorul) să fi cunoscut scopul folosirii bunurilor supuse confiscării. Dacă bunurile dobândite prin infracțiune sunt restituite persoanei vătămate sau, după caz, servesc despăgubirii acesteia, atunci ele nu se mai confiscă.
Confiscarea extinsă privește alte bunuri sau valori decât cele vizate de confiscarea specială, bunuri sau valori care pot aparține condamnatului sau unor persoane fizice sau juridice aflate în legătură strânsă cu acesta.
Este o măsură de siguranță care se dispune pentru fapte grave de corupție, evaziune fiscală, spălare de bani, finanțarea operațiunilor teroriste, trafic de droguri, trafic de persoane, criminalitate organizată, etc., dacă faptele penale ale condamnatului au fost de natură a-i “procura” un folos material acestuia.
Dacă, într-o perioadă de 5 ani anterioară săvârșirii infracțiunii și într-o perioadă de încă 5 ani după săvârșirea infracțiunii, valoarea bunurilor dobândite de condamnat este vădit superioară veniturilor sale licite și instanța este convinsă că aceste bunuri sunt dobândite din activități infracționale, atunci diferența în plus se confiscă.
Caracterul vădit al acestei diferențe în plus este, în mod evident, o presupunere (sau, în sensul teoriei probelor din procesul civil, o prezumție). La rândul său, convingerea instanței nu este o certitudine bazată pe probe, ci o certitudine internă, subiectivă, a judecătorului[1].
Așadar, în cazul confiscării extinse, sepresupune că diferența în plus dintre averea “afișată” de condamnat și averea sa trasabilă, justificabilă prin nivelul veniturilor licite, este direct sau indirect consecința săvârșirii acestor infracțiuni grave și, de aceea, diferența se confiscă întrucât este o avere nejustificată, nelegitimă. Măsura se dispune dacă instanța are convingerea că acele bunuri sau valori provin din activități infracționale.
Dacă, în ce-l privește pe condamnat (și chiar și în ceea ce privește familia condamnatului care ar fi beneficiat de pe urma activității sale infracționale), măsura confiscării extinse este destul de puțin discutabilă, extinderea ei la alte persoane ridică, totuși, probleme delicate.
Așa cum rezultă din art. 1121 alin. 3 C. pen., în decizia de confiscare extinsă “se va ține seama” și de valoarea bunurilor transferate de către persoana condamnată unei persoane juridice asupra căreia persoana condamnată deține controlul.
În înțelesul textului, infractorul a transferat bunuri sau valori unei persoane juridice pe care o controlează, cu intenția[2] de a ascunde proveniența infracțională a acestora sau pentru a le pune la adăpost de urmărirea organelor de anchetă penală, a fiscului, a creditorilor, etc.
Aceste bunuri sau valori se întorc în patrimoniul condamnatului și se confiscă. Dacă avem în vedere persoana juridică supusă controlului condamnatului, este evident că aceste bunuri sau valori ies din patrimoniul persoanei juridice și intră în patrimoniul condamnatului pentru a fi confiscate.
Sunt multitudini de interogații și probleme pe care le poate ridica textul art. 1122 alin. 3 C. pen., dar cel mai important din perspectiva temei alese este ce se întâmplă dacă, în urma confiscării extinse, persoana juridică intră în insolvență sau ce se întâmplă dacă persoana juridică este deja în insolvență în momentul în care se dispune confiscarea extinsă?
Este acceptabil din perspectiva ideii de justiție (dreptate) să fie afectați de această măsură creditorii, priviți atât individual, cât și în colectiv, sau ceilalți stakeholderi ai întreprinderii persoanei juridice controlate de condamnat și ceilalți participanți la procedura insolvenței, ca și când ar fi și ei (fără să vrea sau fără să știe…) membri asimilați ai familiei condamnatului? Este just și echitabil ca o sancțiune aplicată unui condamnat să se repercuteze asupra acestor terți desăvârșiți[3]?
Întrebările nu sunt doar retorice.
Cele două tipuri de confiscări – atât cea specială, cât și cea extinsă – pot afecta patrimoniul persoanei juridice, indiferent dacă persoana juridică este făptuitorul sau doar proprietarul ori posesorul bunurilor supuse confiscării.
Luarea acestor măsuri de siguranță față de persoana juridică insolventă poate fi cauzată de propria faptă penală nejustificată. Așa cum rezultă din art. 107 alin. 2 C. pen., o astfel de faptă a persoanei juridice poate determina luarea unei măsuri de siguranță de genul confiscării[4].
Dar consecințele confiscării se pot răsfrânge asupra persoanei juridice supuse procedurii insolvenței și pentru că faptele aparțin reprezentantului său legal ori persoanei care o controlează, acesta fiind, spre exemplu, beneficiarul real al operațiunilor camuflate de persoana juridică (în sensul pe care legislația prevenției și sancționării spălării banilor îl dă acestei noțiuni).
Dacă persoana juridică (prin organele sale) a avut cunoștință de faptul că anumite bunuri din patrimoniul său sunt instrumente sau produse ale infracțiunii ori bunuri a căror deținere este interzisă, atunci ele sunt supuse confiscării. Plaja acestor bunuri sau valori este foarte extinsă, așa cum rezultă din art. 112 C. pen.
Dar în cazul confiscării extinse, nici măcar această justificare nu mai există întrucât, indiferent de atitudinea persoanei juridice, bunurile pe care anterior condamnatul le transferase, cu sa fără titlu gratuit, în patrimoniul persoanei juridice, ies din acest patrimoniu și, implicit, de sub urmărirea colectivă a creditorilor participanți la procedura colectivă.
Dacă fapta aparține persoanei care controlează persoana juridică, bunurile sau valorile vizate ies din proprietatea persoanei supuse acestei măsuri de siguranță, trecând la condamnat și, ulterior, în patrimoniul statului, libere de orice sarcină.
În mod evident, dacă persoana supusă acestei măsuri este un debitor aflat în insolvență, șansele creditorilor săi de a-și recupera creanțele se diminuează în exacta proporție a bunurilor și valorilor confiscate.
În plus, creditorii și chiriașii pe termen lung, chiar și cei de bună credință, care își vor fi conservat anterior o cauză de preferință ori o sarcină oarecare grevând bunul confiscat, își vor pierde cauza de preferință, întrucât bunul confiscat trece la stat, liber de orice sarcină.
Iar o societate in bonis, în urmarea acestei măsuri, poate fi atrasă în insolvență ca într-o gaură neagră întrucât pierderea garanției de către bancă înseamnă un event of default care poate declanșa declararea scadenței anticipate a creditului și executarea silită generatoare de insolvență. Măsura confiscării extinse poate determina intrarea persoanei juridice pe acea pantă fatală care duce în final la decesul său oficial.
Sechestrul și poprirea asiguratorie în procedura insolvenței
Înainte de a se dispune măsura de siguranță a confiscării, organele penale (procuror sau judecător de cameră preliminară, în cursul urmăririi penale; instanța penală, în cursul judecății penale) pot dispune măsuri asigurătorii, de genul sechestrului, în vederea confiscării, iar bunurile propuse a fi confiscate, chiar înainte de luarea măsurii, pot fi puse în vânzare, în anumite condiții speciale.
Măsurile asigurătorii se dispun “pentru a evita ascunderea, distrugerea, înstrăinarea sau sustragerea de la urmărire a bunurilor care pot face obiectul confiscări speciale sau al confiscării extinse […]”, așa cum rezultă din art. 249 alin. 1 C. proc. pen.
Măsurile asigurătorii în vederea confiscării speciale sau a confiscării extinse se pot lua asupra bunurilor suspectului sau ale inculpatului ori ale altor persoane în proprietatea sau posesia cărora se află bunurile ce urmează a fi confiscate (art. 249 alin. 4 C. proc. pen). Se pot sechestra atât bunuri mobile, cât și bunuri imobile.
Sumele de bani, efectele de comerț sau activele financiare emise în formă dematerializată pot fi sechestrate sub forma popririi asigurătorii.
Măsura sechestrului în vederea confiscării poate viza și persoana juridică, fără ca aceasta să fie implicată în infracțiune, cu condiția ca bunurile supuse confiscării să fie în proprietatea sau posesia sa.
În anumite condiții speciale prevăzute de art. 2521-2523 C. proc. pen, bunurile mobile sechestrate pot fi vândute, chiar înainte de luarea măsurii de siguranță a confiscării speciale sau extinse.
Spre exemplu, bunurile mobile sechestrate se vând dacă ele sunt produse perisabile ori inflamabile, sunt supuse degradării într-o măsură importantă (40% din valoare într-un an), întreținerea lor costă prea mult. De asemenea, aceste bunuri se pot vinde și cu acordul proprietarului, în urmarea deciziei judecătorului de drepturi și libertăți sau a instanței penale.
În cazul persoanei juridice aflate în insolvență, acest “acord al proprietarului” este dat de administratorul judiciar/lichidator, după ce va fi obținut acordul prealabil al comitetului creditorilor (operațiunea ar fi una neobsinuită, care nu mai poate fi încheiată de debitor după data deschiderii procedurii, fără acordul comitetului creditorilor).
O mențiune importantă se cuvine a fi făcută în legătură cu efectul sechestrului asupra bunurilor imobile care ar urma să fie supuse unei confiscări.
Din art. 253 alin. 4 C. proc. pen. rezultă că organul penal care a dispus sechestrul în vederea confiscării cere organului competent notarea ipotecară a sechestrului. Probabil că este vorba de cartea funciară atunci când se vorbește de “organul competent”.
Esențială, însă, mai ales în procedura insolvenței, este natura juridică a acestei notări ipotecare. Dacă ar avea natura unei ipoteci legale, atunci efectele sale ar fi cele tipice ipotecii – dreptul de urmărire și dreptul de preferință.
Numai că aceste bunuri, odată indisponibilizate, nu mai pot circula juridic. Iar dacă se va dispune confiscarea, oricum “ipoteca” ar deveni inutilă întrucât statul ar deveni proprietar al bunului confiscat. Este evident că nu suntem în prezența unei ipoteci, ci a unei severe măsuri de indisponibilizare a bunului și de atenționare a terților asupra faptului că bunul urmează a fi confiscat.
Se pune problema dacă acest sechestru în vederea confiscării este afectat sau nu de efectul suspensiv de urmărire silită prevăzut de art. 75 alin. 1 din noua Lege nr. 85/2014.
Întrucât nu este vorba de o executare silită care s-ar pregăti prin acest sechestru, ci de o viitoare confiscare, motiv pentru care bunul sau valoarea trebuie blocat(ă) de la circulația juridică de orice fel, inclusiv cea care se derulează în procedurile de insolvență, este destul de clar că dispozițiile art. 75 alin. 1 din noua Lege nr. 85/2014 nu sunt aplicabile. Aceeași soluție trebuie admisă și pentru vânzările speciale de bunuri mobile sechestrate în vedera confiscării de care s-a făcut vorbire mai sus.
Dar, evident, confiscarea, sechestrul în vederea confiscării și vânzarea specială a bunurilor sechestrate în vederea confiscării, care se impun și în cazul persoanei juridice aflate în insolvență, afectează serios șansele unei reorganizări sau ale unei distribuții mulțumitoare către creditori.
O mențiune specială trebuie făcută în legătură cu poprirea asigurătorie pregătitoare a unei confiscări speciale. Măsura nu se poate lua în privința sumelor de bani insesizabile, conform legii.
Spre exemplu, sumele necesare plății salariilor pe cele trei luni care urmează luării măsurii, precum și sumele destinate plăților de datorii la bugetul consolidat al statului, inclusiv, sau, mai ales, cele care se plătesc prin reținere la sursă, cum ar fi contribuțiile de asigurări sociale și de sănătate, nu pot fi poprite în vederea confiscării.
În privința salariilor pe trei luni, insesizabilitatea este prevăzută în art. 711 C. proc. civ, iar în privința taxelor, impozitelor și contribuțiilor, insesizabilitatea este prevăzută în art. 139 C. proc. fisc. Omisiunea plății prin reținere la sursă a contribuției de asigurări sociale, a asigurărilor sociale de sănătate, a contribuției la fondurile de șomaj, etc. este considerată, în sine, o faptă penală.
Așadar, poprirea asigurătorie în vederea confiscării este posibilă doar dacă persoana juridică supusă măsurii de siguranță a confiscării (speciale sau extinse) are un excedent de lichidăți rămas după acoperirea acestor plăți prioritare. Dacă acest excedent blocat în vederea confiscării nu este suficient pentru a accoperi și necesitățile imediate de plată a celorlalte datorii, atunci, inevitabil, intervine insolvența.
În mod evident, soluția de mai sus se extinde și la persoanele juridice care sunt deja în insolvență.
Așadar, și în cazul salariilor angajaților persoanei juridice în insolvență, plătibile pe cele trei luni ulterioare luării măsurii de siguranță, precum și în cazul taxelor, impozitelor și contribuțiilor persoanei juridice în insolvență, poprirea asigurătorie în vederea confiscării va putea viza doar sumele care exceed necesarului de lichidități pentru aceste plăți, cele care se efectuează prin reținere la sursă fiind chiar prioritare față de alte plăți ale debitorului.
În plus, în aceste plăți prioritare, în caz de insolvență, se includ și cheltuielile de procedură. Deși aceste sume nu sunt declarate prin lege insesizabile, ci doar super-prioritare în cazul unei distribuții între creditori, fără efectuarea (uneori în avans) a acestor plăți cu titlu de cheltuieli de procedură, procedura de insolvență s-ar bloca.
Există, într-adevăr, o serie de cheltuieli de procedură care sunt inevitabile. Mă refer, spre exemplu, la cheltuielile de pază, de conservare a patrimoniului, la sumele necesare continuării activității (cum ar fi plățile furnizorilor de utilități), etc.
Se poate conchide, deci, că poprirea asigurătorie în vederea confiscării pe sumele aflate în contul unei persoane juridice aflată în insolvență va putea viza doar excedentul de lichidăți ale debitorului, excedent care va rezulta din scăderea din totalul sumelor disponibile a următoarelor sume de bani insesizabile sau necesare unor plăți inevitabile: (i) salariile pe trei luni; (ii) sumele necesare plății impozitelor, taxelor și contribuțiilor; (iii) cheltuielile inevitabile de procedură.
În mod evident, dacă poprirea asigurătorie în vederea confiscării se instituie asupra acestui excedent, astfel determinat, creditorii nu vor putea primi nicio distribuție de bani din acest excedent (poprit în vederea confiscării).
Pentru evitarea oricărei potențiale confuzii, precizez că soluția relativă la poprire nu se bazează pe efectul generic de suspendare a urmăririlor silite, prevăzut de art. 75 alin. 1 din noua Lege nr. 85/2014 (inaplicabil în materie de confiscare specială, așa cum s-a arătat mai sus), ci pe dispozițiile legale relative la insesizabilitatea unor sume de bani și la inevitabilitatea unor cheltuieli de procedură.
Confiscarea și dreptul de proprietate: cauza BRD contra României
Dincolo de complicațiile care pot apărea din concursul unei insolvențe cu măsurile de siguranță din procesul penal, adevărul este că aceste măsuri se dispun fie pentru că persoana juridică a săvârșit o faptă penală nejustificată, fie pentru că persoana juridică a cunoscut faptul că bunurile în proprietatea sau posesia cărora se află sunt rezultate ale infracțiuni, mijloace de săvârșire a acesteia sau sunt bunuri a căror deținere este interzisă, ori, după caz, bunuri transferate de către condamnat în patrimoniul persoanei juridice pentru a le ascunde proveniența infracțională sau pentru a le pune la adăpost de urmărire.
Stakeholderi persoanei juridice nu ar trebui să își construiască, la modul rezonabil, drepturi, garanții și planuri relative la active patrimoniale ale persoanei juridice care nu îi aparțin acesteia decât în mod aparent.
Într-o măsură consistentă, confiscarea extinsă este în contradicție cu principiul constituțional al prezumției de legitimitate a averii, precum și cu principiul prezumției de nevinovăție (prezent chiar în cuprinsul art. 99 alin. 2 C. proc. pen.).
Deși, soluția, adoptată în dreptul nostru în anul 2012, provine din directive europene și alte documente de drept internațional care se impun față de dispozițiile de drept intern, există, totuși, cel puțin la prima vedere, probleme de convenționalitate a acestor dispoziții.
Chestiunea convenționalității dispozițiilor penale și procesual penale relative la confiscarea extinsă este deja pe rolul CEDO.
Primul astfel de caz este BRD – Societe Generale contra României, aplicația nr. 8968/14, petiție considerată deja admisibilă de Curte și expusă în rezumat, în limba engleză, în data de 23 octombrie 2014, pe site-ul Curții[5].
Pe scurt, speța BRD contra României ridică mai multe probleme de drept și se rezumă după cum urmează.
Banca acordă unui client propriu o facilitate de creditare, pentru care, printre altele, clientul constituie o garanție asupra unei sume de bani, pusă la dispoziția băncii într-un cont de cash collateral. DIICOT demarează contra clientului o anchetă penală pentru evaziune fiscală.
În vederea confiscării speciale, sumele din contul de cash collateral sunt poprite (sechestru în vedere confiscării pus pe sume de bani aflate în conturi bancare). Banca dă curs ordinului de înființare a sechestrului fără obiecții.
Între timp, clientul băncii, inculpat în dosarul penal declanșat de DIICOT pentru evaziune fiscală, intră în default și, în consecință, este supus executării de către bancă. Printre altele, banca trage și banii din contul de cash collateral, considerând că sumele respective sunt, conform art. 2191 alin. 1 C. civ., proprietatea băncii.
DIICOT nici nu ridicase între timp sechestrul, nici nu fusese de acord cu tragerea acestor sume din cont. În consecință, cere băncii ca de urgență banii să se întoarcă în contul pe care se înființase poprirea. Amenințată cu urmărirea penală pentru sustragerea de sub sechestru, banca retrimite suma de bani în cont.
Ulterior, DIICOT dispune virarea sumei respective la Trezorerie, într-un cont deschis pe numele Statului român. Din acest cont dispune plăți către persoanele vătămate, cu titlu de acoperire a prejudiciului (din comunicatul Curții de la Strasbourg nu rezultă dacă, între timp, se soluționase procesul penal; în orice caz, schimbarea destinației sumelor de bani pare la limita legalității).
Banca formulează contestație la măsură, respinsă atât în fond, cât și în calea de atac.
Ceea ce banca reproșează instanțelor este faptul că nu a fost ascultată (argumentele sale nu au fost nici respinse motivat, nici analizate) și, în plus, faptul că măsura confiscării speciale și, ulterior, măsura transferului la Trezorerie a sumelor sechestrate, urmată de utilizarea acestora pentru plata despăgubirilor solicitate de partea vătămată încalcă dreptul său la proprietatea asupra sumelor de bani din acel cont de cash collateral, precum și principiul proporționalității “interferenței” în dreptul său de proprietate.
În afară de faptul ciudat, în sine, că o corporație se plânge de încălcarea drepturilor omului și că această plângere este considerată admisibilă de Curte (în timp ce mii de cereri relative la proprietate, despăgubiri pentru imobile naționalizate, pensii și salarii ale bugetarilor tăiate de Statul român în 2010 sunt respinse ca inadmisibile pe bandă), speța este foarte interesantă și, în același timp, grea de consecințe întrucât urmează a se decide o prioritizare a depturilor protejate de Convenție.
E vorba de dreptul de proprietate și de proporționalitatea în stabilirea de limite ale acesteia, în comparație cu apărarea socială contra faptelor penale grave de genul celor care pun în pericol siguranța statului sau de genul celor ce țin de criminalitatea organizată (spălare de bani, trafic de droguri sau de persoane, evaziune fiscală, corupție).
În plus, se va pune din nou[6] problema raportului dintre Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care își propune o protecție a drepturilor omului și cetățeanului, în comparație (sau chiar în conflict) cu diferitele instrumente internaționale, europene și nu numai, relative la combaterea terorismului, a spălării de bani și a actelor de corupție, intrumente care privesc și măsura confiscării speciale și a confiscării extinse.
Evident, speța merită cu prisosință toată atenția noastră.
[1] Dacă vom analiza cu atenție art. 97 C. proc. pen. (“probele și mijloacele de probă”) nu vom găsi referiri la prezumții și nici la convingerea judecătorului. Există doar formula generică (și vagă) de la art. 97 alin. 1 lit. f), după care pot fi folosite orice alte mijloace de probă care nu sunt interzise de lege.
[2] Existența acestei intenții malefice nu este cerută expres de textul art. 1121 alin. 3 C. pen., ci este doar presupusă de o interpretare teleologică a textului.
[3] În plus, ne putem întreba: (i) cum se definește în sens penal noțiunea de “control” asupra persoanei juridice, noțiune care are atât de multe definiții în legislația insolvenței, a pieței de capital, a concurenței, a activității bancare, a fiscalității, etc., încât putem spune că nu înțelegem toți același lucru prin “control asupra unei persoane juridice”;
(ii) dacă transferul la care se referă art. 1121 alin. 3 C. pen. este cu sau fără titlu gratuit, întrucât legea nu distinge (iii) dacă, în vederea unei confiscări, bunurile trec înapoi în patrimoniul condamnatului sau sunt confiscate direct de la persoana juridică; (iv) dacă bunurile trec de la persoana juridică la condamnat libere de orice sarcină sau cu tot cu sarcini și ipoteci; (v) etc.
[4] Textul art. 107 alin. 2 C. pen., citit în comparație cu art. 15 alin. 2, ne relevă faptul că motivația răspunderii penale sub forma pedepselor diferă de motivația măsurilor de siguranță; în primul caz, e necesar ca fapta penală să fie nejustificată, săvârșită cu vinovăție și imputabilă autorului, în timp ce măsurile de siguranță se iau pentru fapte prevăzute de legea penală, nejustificate, fără să fie necesară imputabilitatea și vinovăția.
[5] O traducere a acestui document se găsește aici.
[6] CJUE a invalidat în 8 aprilie 2014 Directiva 2006/24/EC privind păstrarea datelor de trafic informațional, cunoscută și ca Directiva Big Brother, pe motiv că încalcă principiul proporționalității ingerinței în drepturile personale.
Ulterior, în data de 24 septembrie 2014, Curtea Constituțională a declarat neconstituțională Legea de implementare a Directivei Big Brother (Legea nr. 82/2012).
Prof. Gheorghe PIPEREA
* Prezentul material face parte dintr-un articol mai mare, intitulat: ”Penalul ține în loc insolvența”, ce urmează a fi publicat în revista Curierul Judiciar nr. 10/2014.
Articol scris de Piperea & Asociații, iar pentru noutați ne găsiți și pe social media