Bănci „prea mari ca să eșueze”
Aseara am vazut pe dvd Inside Job. Am vazut cum au fost salvate averi personale de miliarde de euro, la propriu, sub cuvint ca se salveaza banci sau firme de asigurari care erau „prea mari ca sa esueze” (si acum sunt si mai mari).
Si am mai vazut cum au fost blocate legi reglementatoare si trintite procese de despagubiri pentru a-i scoate basma curata pe profitori.
Ideea că o instituție poate deveni „prea mare ca să eșueze” schimbă însă regulile normale ale economiei. Într-un sistem în care succesul este răsplătit prin profit, eșecul ar trebui, în mod firesc, să fie suportat de cel care și-a asumat riscul. Dacă însă pierderea este transferată asupra publicului, iar câștigul rămâne privat, atunci nu mai vorbim despre același tip de risc pentru toți participanții la economie.
Și de aici apare una dintre cele mai dificile întrebări pe care le ridică filmul: ce fel de capitalism mai este acela în care unii actori economici pot câștiga indiferent de rezultatul propriilor decizii?
De la falimentul Lehman Brothers la România anului 2010
Totul e o copie la indigo a ceea ce am trait noi in 2010, la doi ani dupa falimentul Lehman Bro.
As putea sa ma felicit ca mi s-au blocat legi chiar de catre FMI (care, in SUA, pareau ca se opun salvarii prin bail-out) sau sa ma auto-compatimesc ca mi-au fost si mie trintite unele procese cu bancile, dar nu o voi face, pt ca de fapt respingerea ordonantei creditelor sau blocarea legii insolventei particularilor ori respingerea cererilor de suspendare a platii ratelor bancare nu sunt niste fericiri.
Asemănarea care frapează nu este neapărat aceea a dimensiunii fenomenelor, ci a mecanismului. În ambele situații există instituții puternice, interese financiare uriașe și o presiune pentru ca regulile să fie construite sau interpretate astfel încât pierderile sistemului să nu ajungă acolo unde, în mod normal, ar trebui să ajungă.
Într-o astfel de construcție, debitorul obișnuit, consumatorul sau contribuabilul nu beneficiază de privilegiul de a fi „prea mare ca să eșueze”. Dimpotrivă, el trebuie să își suporte integral eșecul. Tocmai această diferență de tratament transformă o problemă economică într-una juridică și, în ultimă instanță, într-una de echitate.
FMI, DSK și Christine Lagarde
Este interesant ca apare in film chiar pretinsul violator DSK si recenta sa inlocuitoare (Cristine Lagarde), ambii sefi succesivi ai FMI.
Culmea este ca ei critica America pentru ca nu a reglementat mai strict aventurile si pariurile frumos ambalate ale bancilor, dar la noi au impus din pozitia de imprumutator retragerea legii insolventei particularilor si emascularea ordonantei creditelor.
Este greu să nu remarci contradicția dintre discursul despre necesitatea reglementării sistemului financiar și rezistența față de reglementările care ar putea acorda protecție celor aflați la celălalt capăt al raportului contractual.
Dacă instituțiile financiare trebuie protejate pentru că falimentul lor ar avea consecințe sistemice, atunci ar trebui pusă măcar întrebarea dacă falimentul în masă al particularilor, pierderea locuințelor sau supraîndatorarea populației nu produc, la rândul lor, consecințe sistemice.
Un film care merită revăzut
De vazut filmul, neaparat.
Eu il pastrez pt a-l arata studentilor in toamna.
De vazut pe dvd, pt a se putea revedea sau repeta imagini si dialoguri, pt ca acestea sunt foarte profunde si in acelasi timp alerte.
Inside Job este interesant tocmai pentru că nu prezintă criza exclusiv ca pe o succesiune de cifre, grafice sau falimente. Dincolo de acestea apar oamenii care au construit, tolerat, evaluat și justificat sistemul.
Pentru un student la drept sau economie, poate că aceasta este una dintre cele mai utile lecții. În spatele unei instituții financiare, al unei reglementări sau al unui instrument financiar există întotdeauna oameni, interese și decizii. Iar uneori ceea ce pare la prima vedere excesiv de tehnic ascunde o problemă foarte simplă de responsabilitate.
Conflictele de interese și marile bonusuri
A se insista pe privirile timpe si pe bilbielile celor care sunt intrebati despre conflictele de interese in care se aflau cind incasau onorarii sau bonusuri de multe milioane, precum si explicatiile agentiilor de rating (cele care dadeau AAA azi, ca miine sa dea junk sau chiar C la rating), principalii vinovati de impachetarea in tipla colorata a jocului de poker denumit instrument financiar derivat, credit default swap, hedging etc. si care erau platiti pt ratingul AAA chiar de cei gratificati cu ratingul respectiv (nefiind platiti deloc pt un rating scazut).
Conflictul de interese este, poate, una dintre cheile întregii povești. Cel care trebuie să evalueze riscul ajunge să fie plătit chiar de cel pe care îl evaluează. Cel care recomandă o operațiune poate avea, direct sau indirect, un interes în realizarea ei. Cel care construiește produsul financiar îl poate prezenta ulterior drept sigur, chiar dacă mecanismul său este atât de complicat încât cumpărătorul nu îl poate înțelege în întregime.
În momentul în care asemenea conflicte devin sistemice, simpla invocare a libertății contractuale nu mai rezolvă problema. Libertatea contractuală presupune, măcar teoretic, două părți capabile să înțeleagă riscul pe care și-l asumă. Dacă una dintre ele controlează informația, produsul și chiar mecanismele prin care acel produs este evaluat, echilibrul contractual devine discutabil.
Agențiile de rating și „simplele opinii”
Cind erau intrebati cum de erau platiti chiar de cei care beneficiau de rating ridicat, stimabilii raspundeau ca ei emiteau simple opinii si nu judecati de valoare.
La fel zic si toti consultantii, auditorii si evaluatorii din Romania.
Numai că aceste „simple opinii” pot produce efecte economice enorme. Pe baza lor se investesc bani, se acordă credite, se cumpără instrumente financiare și se iau decizii care pot afecta companii, state sau milioane de persoane.
Dacă opinia nu ar avea nicio importanță, nimeni nu ar plăti milioane pentru ea.
Iar dacă este suficient de importantă pentru a influența asemenea decizii, întrebarea răspunderii celui care o emite nu poate fi înlăturată atât de simplu prin afirmația că este doar o opinie.
Când riscul devine al tuturor
Filmul ridică indirect și problema modului în care riscul privat poate deveni, peste noapte, risc public.
Cât timp lucrurile merg bine, profitul aparține companiei, acționarilor și managerilor. În momentul în care pierderile devin suficient de mari încât să amenințe întregul sistem, ele sunt transferate către stat. Iar statul nu are bani proprii. În ultimă instanță, acești bani provin de la contribuabili sau din datoriile pe care aceiași contribuabili și generațiile următoare vor trebui să le suporte.
Aici expresia „too big to fail” capătă un sens mai profund. Nu înseamnă numai că o bancă este prea mare pentru a fi lăsată să dispară. Înseamnă și că ea a devenit suficient de mare încât să poată transfera consecințele propriului eșec asupra întregii societăți.
Reglementarea după criză
Una dintre tentațiile oricărei crize este aceea de a reglementa după ce dezastrul s-a produs.
Problema este că o regulă juridică are valoare nu doar prin ceea ce interzice, ci și prin momentul în care intervine. Dacă apare după ce pierderile au fost deja distribuite publicului, iar profiturile au rămas la cei care au construit mecanismul, rolul ei preventiv este aproape nul.
De aceea discuția despre criza financiară nu este doar despre ceea ce s-a întâmplat, ci și despre cine stabilește regulile înainte de următoarea criză și cine are suficientă putere pentru a influența aceste reguli.
Inside Job și relația dintre putere economică și putere publică
Adevărata problemă prezentată de film nu este numai existența lăcomiei. Lăcomia există, probabil, de când există schimburi economice.
Problema apare atunci când puterea economică devine suficient de mare pentru a influența puterea publică, iar instituțiile care ar trebui să o controleze ajung să depindă de ea, să o protejeze sau să preia consecințele propriilor sale greșeli.
În acel moment, granița dintre piață și stat devine dificil de observat. Și mai greu de observat devine cine controlează, de fapt, pe cine.
Dezbaterea de la BNR
PS Vineri 15 iulie este organizata la BNR o dezbatere publica sub denumirea „Mugur Isarescu si prietenii”.
Sa vedem daca se va dezbate tema falimentelor statelor care au ajuns aici pt ca au salvat bancile prea mari ca sa poata fi lasate sa esueze.
Si, atentie, particip si eu, „prietenul” bancilor si, implicit, al dlui Isarescu (ca sa vedeti ce prieten sunt cu dl Isarescu, va rog sa observati ca am platit o taxa de participare, de 500 lei).
Poate că tocmai aceasta ar trebui să fie una dintre întrebările unei asemenea dezbateri: cât poate costa salvarea unui sistem financiar înainte ca salvarea însăși să devină o problemă?
Și, mai ales, cine decide când o instituție este prea mare pentru a eșua și când un simplu particular este suficient de mic pentru a fi lăsat să suporte singur consecințele crizei?
Articol scris de Piperea & Asociații, iar pentru noutați ne găsiți și pe social media.