Legea dării în plată nu are efecte retroactive în timp
Jurnaliștii, cel mai probabil onești, de la Ziarul financiar, sunt victime ale unei păcăleli/manipulări administrate opiniei publice de lobby-ul bancar care se străduiește în ultimele zile să demonstreze că legea dării în plată a imobilului ipotecat este retroactivă.
Iată care sunt, pe scurt, motivele pentru ca oamenii să nu se lase momiți de aceste „argumente” emise în rafală de lobby-iști bancari și bloggerii BNR-iști:
(i) Curtea Constituțională, încă din 2011, a spus că „o lege nu este retroactivă atunci când modifică pentru viitor o stare de drept născută anterior”;
(ii) CJUE de la Luxembourg a spus încă din 2012 că o lege internă de protecție a consumatorilor poate fi aplicată și unor contracte în derulare;
(iii) Codul civil statuează că, dacă o situație juridică anterioară intrării în vigoare a unei legi noi este generată de regimul juridic al proprietății sau al bunurilor, atunci efectele viitoare ale acestei situații juridice anterioare sunt reglementate de legea nouă;
(iv) OUG 50/2010 se aplică și contractelor în derulare, dacă e vorba de dreptul la refinanțare sau la rambursarea anticipată a creditului (precum și la informație, costuri maximale etc.).
Pentru specialiști, precum și pentru sceptici, am setat mai jos câteva detalii ale celor 4 motivații expuse mai sus, plus două trimiteri la niște texte legale în vigoare care ar trebui să calmeze un pic furia celor care se opun legii.
Principiul neretroactivității în jurisprudența Curții Constituționale
Legea dării în plată a imobilului ipotecat nu încalcă principiul neretroactivității legii din art. 15 alin. 2 din Constituție și art. 6 alin. 1 din Codul civil.
În primul rând, e bine să ne reamintim ce a decis Curtea Constituțională în anul 2011 în legătură cu legile Isărescu-Băsescu-Boc ale austerității din 2010, cele care au permis operarea unor masive tăieri de salarii, pensii și indemnizații, precum și un șomaj în masă în rândurile bugetarilor, plus închiderea unor spitale, „operațiuni” care au dus la adâncirea falimentului consumatorilor cauzat de băncile iresponsabile care s-au jucat poker cu case și cu destine în anii de boom imobiliar (2006-2008):
„o lege nu este retroactivă atunci când modifică pentru viitor o stare de drept născută anterior şi nici atunci când suprimă producerea în viitor a efectelor unei situaţii juridice constituite sub imperiul legii vechi, pentru că în aceste cazuri legea nouă nu face altceva decât să reglementeze modul de acţiune în timpul următor intrării ei în vigoare, adică în domeniul ei propriu de aplicare. În aceste condiţii, Curtea nu poate reţine argumentele privind înfrângerea prevederilor art. 15 alin. (2) din Constituţie”
(Decizia nr. 1321 din 11 octombrie 2011, Curtea Constituțională)
Aplicarea legislației de protecție a consumatorilor contractelor în derulare
În al doilea rând, o lege internă de protecție a consumatorilor poate fi aplicată și contractelor aflate în derulare la data intrării sale în vigoare: CJUE, decizia din 12 iulie 2012 în cauza ANPC Călărași contra Volksbank România, C-602/10.
Decizia CJUE, obligatorie în dreptul intern, așa cum rezultă din art. 148 alin. 2 din Constituție, statuează că nu numai art. 37^1 și art. 66-69 din OUG nr. 50/2010 se puteau aplica creditelor în derulare, ci și toate dispozițiile de protecție a consumatorilor prevăzute în forma inițială a OUG nr. 50/2010, inclusiv cele relative la limitarea numărului de comisioane pe care băncile ar fi avut dreptul să le insereze în contract și să le perceapă de la consumatori.
Dacă OUG nr. 50/2010, în forma sa inițială, se putea aplica oricărui contract aflat încă în derulare, înseamnă că și legea dării în plată are aceeași situație – ea se poate aplica și creditelor în derulare, pentru că este o lege de protecție a consumatorilor.
Ce prevede Codul civil despre efectele viitoare ale situațiilor juridice
În al treilea rând, cei ce rămân blocați în ideea falsă că legea dării în plată ar avea efecte retroactive ar face bine să citească și art. 6 alin. 1, dar și art. 6 alin. 6 din Codul civil.
La alineatul 6, chiar Codul civil statuează că, dacă o situație juridică anterioară intrării în vigoare a unei legi noi este generată de regimul juridic al proprietății sau al bunurilor, atunci efectele viitoare ale acestei situații juridice anterioare sunt reglementate de legea nouă.
Așadar, nici vorbă de retroactivitate în cazul legii dării în plată. Dimpotrivă, a refuza aplicarea acestei legi noi la situații generate de ipotecile anterioare puse pe acele imobile ar însemna să se dea efecte ultraactive unei legi vechi. Și, în plus, ar fi nedrept și discriminatoriu, iar nedreptatea și discriminarea sunt interzise expres de art. 1 alin. 2 și art. 16 din Constituție.
Dreptul la refinanțare și rambursarea anticipată a creditului
În fine, există legi în domeniu care se aplică și contractelor în derulare și pe care lobby-iștii bancari nu le-au contestat, întrucât aceste legi sunt favorabile băncilor.
Spre exemplu, în OUG nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori este clar stipulat la art. 95: prevederile prezentei ordonanţe de urgenţă nu se aplică contractelor în curs de derulare la data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă, cu excepţia dispoziţiilor art. 37^1, ale art. 66-69 și ale […]
Cele două norme care se aplică și contractelor în derulare sunt esențiale în cadrul discuției despre așa-zisa retroactivitate a legii dării în plată. Astfel:
– art. 37^1 dispune că debitorul bun-platnic are dreptul la refinanțare, iar acest drept există chiar și în cazul în care contractul de credit este în derulare, fiind anterior intrării în vigoare a OUG 50;
– art. 66-69 dispun că debitorul are dreptul la rambursarea anticipată, iar acest drept există chiar dacă lanțul cu care este legat de bancă este generat de un contract încheiat înainte de intrarea în vigoare a OUG 50.
Or, legea dării în plată consacră tot un drept la plată al debitorului, atâta doar că plata nu se face în bani, ci prin schimb cu imobilul ipotecat, iar în cele 15 zile în care se așteaptă reacția băncii la notificarea intenției debitorului de dare, cele două părți pot ajunge la o înțelegere de echilibrare a pierderilor, care să evite darea în plată, ceea ce, ca specie, este încadrabil în genul refinanțării.
Poziția CJUE privind protecția consumatorilor
Așa cum s-a văzut mai sus, CJUE consideră că OUG nr. 50/2010 era bună așa cum era în forma sa inițială, ceea ce înseamnă că și alte dispoziții de favoare ale reglementării interne ar putea fi utilizate de consumatori, în continuare.
De altfel, istoricul OUG nr. 50/2010 este interesant în legătură cu modul în care băncile recalcitrante s-au poziționat față de o lege care ar fi trebuit să implementeze directive UE.
Într-o primă fază, acestea s-au opus vehement OUG 50/2010, pe motiv că ar fi retroactivă. Reacția de acest tip s-a calmat, însă, după ce OUG nr. 50/2010 a fost modificată prin Legea nr. 288/2010, o lege aprobată în 28 dec. 2010 și publicată în M. Of. nr. 888 din 30 dec. 2010.
Evident, nu a existat un studiu de impact și nu au existat dezbateri relative la aceste modificări impuse de bănci, prin intermediul inițiativei unui parlamentar PDL depusă în Parlament cu două zile înainte de Crăciun. Or, acestea două sunt – lipsa studiului de impact și lipsa dezbaterilor – sunt chiar „obiecțiile” pe care le au aceleași bănci recalcitrante relative la procesul de elaborare și adoptare a legii dării în plată.
Obligația băncilor de a propune reeșalonarea sau refinanțarea creditului
Interesant este că, în OUG nr. 50/2010 există o serie de texte, cum este cel imediat citat, care ar fi putut fi pârghii ale evitării situației actuale, cu condiția ca ele să fie aplicate, și nu disprețuite, de bănci.
Iată ce rezultă, spre exemplu, din art. 39: „în cazul imposibilităţii consumatorilor de a accepta majorarea dobânzii, creditorul nu are dreptul să denunţe unilateral sau să rezilieze contractul. Creditorul trebuie să facă o propunere, transmisă în scris, de reeşalonare sau de refinanţare a creditului, în raport cu veniturile actuale ale consumatorului”.
În mod evident, nimeni, niciodată, nu și-a pus problema aplicării cu onestitate a acestui text de lege. Dimpotrivă, s-a trecut la accelerarea scadenței, la executare silită, evacuare din imobil și, ulterior, bomboana de pe colivă: vânzarea restului de creanță, pe 5-10% din valoarea nominală, către colectorii de creanță.
Dacă au existat restructurări ale creditului, acelea au fost fie restructurări de fațadă, pentru a înșela „vigilența” supraveghetorului bancar central, fie „restructurări” în care dobânda a fost dublată după 6-12 luni de „grație”, lucru care a afundat consumatorul și mai mult în faliment.
Pot deveni băncile agenții imobiliare prin aplicarea legii?
În fine, pentru cei care se tem că băncile vor deveni agenții imobiliare, am sugestia de a analiza cu atenție acest text de lege: art. 21 lit. c) din OUG nr. 99/2006 privind instituțiile de credit.
Din acest text de lege, în vigoare încă din 1 ianuarie 2007, rezultă că „instituțiile de credit se pot angaja în operațiuni cu bunuri mobile și imobile numai dacă […] operațiunile au ca obiect bunuri mobile și imobile dobândite în urma executării creanțelor, cu respectarea, în privința operațiunilor de închiriere a unor asemenea bunuri, a prevederilor art. 20 alin. (2) și (3)”.
Articol scris de Piperea & Asociații, iar pentru noutați ne găsiți și pe social media.