1. Valoarea precedentului judiciar și pizma celor care nu pot călca pe urma lui

1.1.      ”Într-o celebră sentință din 1963, Brady vs. Maryland[1], Curtea Supremă a SUA stabilise că ascunderea dovezilor favorabile acuzatului violează corectitudinea unui proces în care vinovăția se stabilește pe baza probelor materiale, indiferent de buna sau reaua-credință a acuzării.Brady se înrădăcinase ca procedură. O cerere de tip Brady este un lucru de rutină pentru orice avocat al apărării și este făcută încă din primul moment. Întâmpinare Brady. Audiere Brady. Documente Brady. L-am învins cu un Brady…Cazul făcuse școală în jargonul practicii judiciare”[2]. 1.2.      Incertitudinea jurisprudențială, această hibă inveterată a sistemului nostru, contravine flagrant cerinței fundamentale de predictibilitate a actului de justiție, o componentă esențială a principiului securității raporturilor juridice.Aplicarea neunitară a legii este una dintre principalele cauze ale discreditării sistemului nostru judiciar, întrucât discriminările nejustificate între persoane aflate în situații identice creează, evident, sentimente de injustiţie. Mai mult, discriminările sunt aleatorii ca și repartizarea cauzelor[3].O jurisprudență stabilă ar crea premisele predictibilității actului de justiție, ceea ce ar avea ca efect disciplinarea conduitei subiectelor de drept. Altfel spus, o jurisprudență stabilă ar avea ca efect un grad mai mare de conformare la regulile respective și chiar un număr mai mic de cauze pe rolul instanțelor.În lipsa unui mecanism care să asigure consecvenţă în practica instanţelor naţionale, diferenţele profunde de abordare şi de lungă durată în jurisprudenţă sunt de aşa natură încât creează o stare de insecuritate continuă[4].”Miza este încrederea pe care instanţele trebuie să o inspire justiţiabililor dintr-o societate democratică”[5].1.3.      Am tot așteptat și am sperat ca intrarea în vigoare a actualului cod de procedură civilă să conducă la eliminarea sau, măcar, reducerea problemelor generate de practica neunitară a instanțelor.Însă, pe linia trasată de cunoscutul adagiu (mane)latin ”separat de ceea ce s-a spus până acum”, fiecare instanță se consideră îndreptățită să ignore practica judiciară existentă.Mai mult, rolul constituțional al ÎCCJ, respectiv acela de a asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către celelalte instanţe judecătoreşti, este în continuare legat la stâlpul infamiei, de crapă justițiabilii înciudându-se la el.Există situații în care deciziile de speță ale ÎCCJ nu sunt respectate nici măcar de această instanță la nivelul aceleiași secții, ba nici măcar la nivel de complet[6], iar unele instanțe se jignofesc numai la ideea de a lua în considerare jurisprudența altor instanțe.În acest inedit context, nu trebuie să ne mai uimească nici faptul că există cazuri în care instanțele ignoră considerentele decisive ale Curții Constituționale[7]. Totuși, libertatea nu ar trebui să însemne anarhie, adică ignorarea unor principii fundamentale ale procesului civil.

2. Amicus certus in re incerta: hotărârea prealabilă pentru dezlegarea unor chestiuni de drept

2.1.      Unde rămăsesem? A! Revenind la dezideratul asigurării unei practici unitare, constatăm că, pe lângă recursul în interesul legii (RIL în continuare), în prezent, legea procesuală a instituit o nouă modalitate de asigurare a practicii unitare: hotărârea prealabilă pentru dezlegarea unor chestiuni de drept (HP în continuare). Cele 2 instituții sunt situate în Cartea a II-a a Codului „Procedura contencioasă”, la Titlul III „Dispoziții privind asigurarea unei practici judiciare unitare”(art. 514 – art. 521).Apreciem că hotărârea prealabilă (HP) prezintă o utilitate deosebită întrucât ea ar trebui să fie un soi de recurs în interesul legii pus la îndemâna părților, iar acest fapt ar putea determina, pas cu pas, acea unificare a practicii pe care ne-o dorim cu toții.2.2.      Topografia acestor instituții este foarte importantă, mai ales din punct de vedere teleologic, cunoscut fiind că vechiul cod de procedură civilă nu conținea un titlu distinct pentru asigurarea unei practici judiciare unitare.2.3.      Având în vedere că recursul în interesul legii nu a fost suficient de prompt și de eficient în combaterea jurisprudenței divergente, a fost nevoie de introducerea unui nou remediu în noua reglementare[8]. 2.4.1.  Cert este că RIL-ul este un mijloc procesual de asigurare a unei practici judiciare unitare aproape inaccesibil justițiabililor actualmente sau, ca să contextualizăm, Rillo tempore.2.4.2.  „… procedura recursului în interesul legii prezintă inconveniente majore, fapt care a și determinat cvasi-ineficacitatea sa până în prezent (sub.n.). În definitiv, recursul în interesul legii a existat și până în prezent, dar nu se poate afirma că sistemul nostru judiciar a fost coerent și a generat o practică unitară. Acest lucru este confirmat printr-o afirmație plastică de reputatul (n.n. - și regretatul) nostru profesor, dl. Viorel Mihai Ciobanu, prin aserțiunea „este iluzorie speranța că aplicarea unitară a legii și o jurisprudență unitară se asigură numai prin recursul în interesul legii (sub.n.)”[9]

3. Din bube, mucegaiuri și noroi … iscat-am disensiuni … ăăăă, disensiuni noi

3.1.      Urmare a inconvenientelor prezentate de RIL, reglementarea hotărârii prealabile ar fi trebuit să fie salutară pentru ordinea de drept (sperăm că utilizarea cuvântului ”salutar” cu sensul corect ne asigură un punctaj bun la impresia artistică).3.2.      Din păcate, art. 519 NCPC a fost redactat cu o asemenea măiestrie încât generează el însuși practică neunitară pe aspectul admisibilității cererii de dezlegare a chestiunii de drept.3.3.      Astfel, urmare a unei cerințe introduse pe ultima sută de metri privind noutatea chestiunii de drept, asistăm în prezent la o stupefiantă practică neunitară pe admisibilitatea cererilor de asigurare a unei practici unitare…În treacăt fie spus, nu este exclus să ne confruntăm în viitorul apropiat cu un RIL/o cerere de dezlegare a problemei de drept cu privire la interpretarea condiției de noutate care a fost impusă de art. 519 NCPC.Trebuie să constatăm că situația ivită constituie o performanță rar întâlnită. 3.4.      Nu cunoaștem sigur numele redactorului textului și nici palmaresul său, dar se pare că inspirația nu e punctul său forte. Poate că îl recomandă vocea și talentul, dar, în practică, diploma nu cântă.De aici, din cabina comentatorilor, pare că autorul textului a atacat rudimentar procedura hotărârii prealabile și i-a luat piciorul de sprijin.Astfel, în loc să faciliteze unificarea practicii, art. 519 în forma actuală naște noi controverse.

4. Las-o, mă, că merge așa

4.1.      Printr-o încheiere nepublicată, pronunțată de Curtea de Apel București în 15.06.2016 (modul de citare a hotărârii face să pară că am adus-o noi de acasă, dar nu putem indica date concrete pentru că am devoala identitatea părților), s-a respins ca inadmisibilă cererea de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, reținând următoarele considerente:„Procedura pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, reglementată de art. 519 C.p.civ., este menită să preîntâmpine apariția unor practici judiciare contradictorii. În momentul în care există soluții de practică judiciară și într-un sens și în celălalt sens, scopul urmărit de legiuitor prin introducerea acestui mecanism, de evitare a practicii neunitare, nu mai poate fi atins, această cerință a noutății nemaifiind îndeplinită. În acest sens, există o jurisprudență bogată a Î.C.C.J., care a arătat faptul că, în momentul în care instanțele s-au pronunțat pe anumite aspecte, în mod constant, într-un sens și în sens contrar, aceste aspecte nu mai pot fi analizate și nu au cum să mai fie analizate pe calea prevăzută de art. 519 C.p.civ., ci pe calea recursului în interesul legii (sub.n.).” Concluzia Curții de Apel București pornește de la premisa potrivit căreia „cerința noutății nu este îndeplinită în condițiile în care există deja o amplă practică judiciară neunitară asupra chestiunii în litigiu”. 4.2.      Cu alte cuvinte, în viziunea instanței, HP preîntâmpină practica neunitară, soluționând chestiuni de drept, iar RIL unifică practica deja neunitară.No more stairway to heaven (aka înțelepciunea ÎCCJ), just stare at the sun.Apreciem că această interpretare neagă însăși rațiunea existenței instituției HP și vom încerca în continuare să demonstrăm acest fapt…

4. Gogule, probleme, mă?

Condițiile enumerate de art. 519 NCPC sunt următoarele:- De lămurirea respectivei chestiuni de drept trebuie să depindă soluţionarea pe fond a cauzei respective;- Chestiunea trebuie să fie nouă;- Asupra chestiunii Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să nu fi statuat;- Să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.4.1.      Cele mai grave probleme în aplicarea art. 519 NCPC au fost ridicate de cuvintele „nouă” și  „statuat” din cuprinsul art. 519.Prof. Deleanu considera că „pleonasmul este absolut supărător: dacă este o chestiune nouă, înseamnă că, bineînțeles, instanța supremă nu a statuat asupra ei”[10]. 4.2.      Dar, iată că noutatea este înțeleasă de unele instanțe și de o parte a doctrinei ca reprezentând lipsa practicii. Numai că această concepție a fost demontată de prof. Deleanu: „Atributul adjectival introdus – „nouă” – mai mult încurcă decât descurcă, putându-se înțelege că nu este vorba pur și simplu de o problemă de drept controversată în practica judiciară și care, eventual, după acumulări „cantitative” semnificative ar putea face obiectul și al unui recurs în interesul legii, ci ar fi vorba de o „chestiune de drept” inedită. Dar așa interpretând, textul legal nu ar avea logică, putând conduce la bizara concluzie că problemele de drept controversate în practica judiciară sunt rezervate numai recursului în interesul legii, iar procedura aici descrisă se aplică doar chestiunilor de drept cu totul surprinzătoare. Chestiunea de drept trebuie considerată „nouă” în sensul că ea nu și-a găsit încă o rezolvare printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii”[11]. 4.3.      Exempli gratia, prin Decizia nr. 9 din 4 aprilie 2016, Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, a admis sesizarea formulată de Tribunalul Braşov - Secţia I civilă în Dosarul nr. 21.531/197/2015 şi a stabilit că:„În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 84 alin. (1) din Codul de procedură civilă, cererea de chemare în judecată şi reprezentarea convenţională a persoanei juridice nu se pot face prin mandatar persoană juridică, nici prin consilierul juridic sau avocatul acesteia din urmă”. 4.4.      Nu credem că se poate susține în mod viabil că reprezentarea convențională a persoanei juridice printr-un mandatar persoană juridică era o chestiunea de noutate, în sensul lipsei practicii judiciare. Practica era consistentă și era chiar neunitară.Tagma jef…, ăăăăă, pardon, recuperatorilor de creanțe a avut viață grea în justificarea calității de reprezentant a persoanelor juridice atunci când a avut în față un judecător atent.Nu omitem nici faptul că problema fusese discutată deja în cadrul unui RIL devenit celebru, respectiv Decizia nr. XXII din 12 iunie 2006, pronunțată de ÎCCJ Secțiile Unite, prin care s-a stabilit că „cererile de autorizare a construirii și de înmatriculare a societăților comerciale de consultanță, asistență și reprezentare juridică sunt inadmisibile”.Așadar, problema nu era nicidecum nouă, dar acesta nu a fost - în mod corect - un impediment pentru sesizarea ÎCCJ și pentru pronunțarea unui HP.De altfel, chiar în cuprinsul HP-ului menționat este consemnat, la pct. 10 și pct. 11, că exista o practică neunitară în privința interpretării art. 84 alin. (1) CPC, atât la nivelul instanței de trimitere, Tribunalul Brașov, cât și la nivel național. 4.5.      În aceeași manieră trebuie interpretată și condiția (ne)statuării de către ÎCCJ.De altfel, în acest sens doctrina pare, cu rezervele de rigoare, să fie unitară. Chiar și autorii ce susțin „teoria preîntâmpinării practicii neunitare de către HP” consideră că „textul are în vedere, în principal, ca asupra problemei de drept Înalta Curte să nu fi statuat deja, tot cu valoare de principiu, printr-o altă hotărâre prealabilă (sub.n.) sau, eventual, printr-un recurs în interesul legii deja soluționat (sub.n.)”.[12] Astfel, o decizie de speță a ÎCCJ sau chiar o jurisprudență inconsistentă la nivelul instanței supreme nu sunt în măsură să stăvilească ab initio posibilitatea unui HP, ci numai o statuare printr-un RIL sau HP sunt în măsură să aibă un asemenea efect.4.6.      O interpretare coroborată cu art.  493 alin. (6) NCPC ne conduce la concluzia că o jurisprudență constantă la nivelul Î.C.C.J reprezintă un motiv întemeiat pentru respingerea cererii de dezlegare a chestiunii de drept, dar soluția ÎCCJ ce face obiectul unei jurisprudențe constante va fi obligatorie în speța respectivă.Apreciem însă că această ipoteză nu poate fi luată în considerare deocamdată, întrucât jurisprudența ÎCCJ nu este consolidată actualmente decât în situațiile în care există decizii pronunțate în RIL sau HP.4.7.      De altfel, în cuprinsul Deciziei nr. 9 din 4 aprilie 2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, atunci când analizează admisibilitatea sesizării, constată că „instanța supremă nu a statuat în niciunul din modurile prevăzute de lege” (pct. 23).De aici rezultă în mod indubitabil că statuarea prin modurile prevăzute de lege nu poate însemna în acest moment decât ipoteza unui RIL sau HP. 4.8.      Interpretarea nu poate fi altfel, din moment ce, etimologic, sensul verbului „a statua” este acela de a hotărî, a decide în mod oficial (printr-un statut, printr-o lege etc.), adică a tranșa o problemă.

5. Reductio ad absurdum

5.1.      Să presupunem că un justițiabil învestește instanța de judecată cu soluționarea unei cauze, iar soluționarea pe fond a cauzei, depinde de o chestiune de drept absolut nouă, asupra căreia nu a statuat ÎCCJ și nici nu există un RIL în curs de soluționare.Chestiunea de drept este într-atât de nouă, încât nu există practică deloc. Avem de a face cu o noutate absolută (cea mai nouă piesă), ce nu a fost soluționată niciodată de către o instanță.5.2.      Prima instanță, încurcată fiind, soluționează cauza în baza art. 5 NCPC - dura lex, sed lex: niciun judecător nu poate refuza să judece pe motiv că legea nu prevede, este neclară sau incompletă.5.3.      Justițiabilul este unul foarte diligent și se gândește că lui îi revine delicata sarcină de a preveni practica neunitară pe acea problemă și ar dori să „apeleze” la un HP, dar se află abia în primă instanță și cererea sa ar fi inadmisibilă. Prima instanță se pronunță, iar justițiabilul, nemulțumit de soluție, formulează apel.La primul termen în apel, justițiabilul, printr-o cerere îngrijit redactată, cu unghiile tăiate și cu batista curată, îi aduce în atenție instanței necesitatea sesizării ÎCCJ în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea acelei chestiuni de drept, ce era de absolută noutate în primă instanță.5.4.      Numai că justițiabilul are un ghinion ca-n filmele indiene: până la momentul la care justițiabilul a ajuns în fața instanței de apel, s-au pronunțat deja alte 2 hotărâri pe aceeași chestiune de drept.5.5.      Din moment ce există 2 hotărâri, discuția în privința unui HP are 2 ipoteze, în funcție de soluțiile pronunțate: fie avem o practică unitară (2-0), fie avem o practică neunitară  - balotaj (1-1).Pornind de la aceste ipoteze și aplicând raționamentul Curții de Apel București arătat mai sus, sunt posibile următoarele soluții la cererea de pronunțare a unei HP:5.5.1.  Cererea este neîntemeiată  pentru că jurisprudența îi este total favorabilă sau defavorabilă (2-0) și, ca atare, nu există o problemă de drept acolo unde există jurisprudență unitară. O altă interpretare ar fi în sensul că problema nu mai este nouă de vreme ce a fost discutată în alte procese.4.5.2. Cererea este curat inadmisibilă, coane Fănică, pentru că jurisprudența este neunitară (1-1), iar singura soluție este RIL-ul.5.6.      Așadar, un mijloc procesual ce avea menirea să facă tangibil „dezideratul”[13] practicii unitare, este din start ineficient și iluzoriu dacă termenul ”nouă” este interpretat și aplicat în funcție de existența/inexistența practicii.5.7.      Teoria eronată potrivit căreia HP-ul preîntâmpină practica neunitară, iar RIL-ul unifică practica neunitară formată, se regăsește și în doctrină.Astfel, s-a arătat că „recursul în interesul legii este conceput ca un remediu a posteriori (sub. n.) pentru o practică judiciară neunitară”[14], în timp ce HP „reprezintă, așa cum o arată și denumirea, un mecanism menit să preîntâmpine apariția unei practici neunitare în aplicarea și interpretarea legii de către instanțele judecătorești”[15]. 5.7.1.  În primul rând, denumirea de „hotărâre prealabilă” nu trebuie să se raporteze la existența/inexistența practicii.Caracterul prealabil se referă strict la faptul că hotărârea ÎCCJ se dă înainte (din păcate, înainte nu era mai bine …) de soluționarea cauzei în mod definitiv de către completul de sesizare. RIL-ul nu poate avea acest caracter prealabil, pentru că el unifică deja o practică formată și „nu afectează hotărârile atacate și nici nu are efecte utile pentru părți”[16], așa cum rezultă cu claritate și din dispozițiile art. 517 alin. (2) C.pr.civ. 5.7.1.1. Situația este similară cu cea în care instanța formulează o cerere de pronunțare a unei hotărâri preliminare adresată Curții de Justiție a Uniunii Europene.  Caracterul preliminar este legat de faptul că hotărârea instanței de contencios european este anterioară soluționării cauzei de către instanța națională de trimitere.De altfel, atât în cazul HP, cât și în cazul hotărârii preliminare pronunțate de CJUE suntem în prezența unei suspendări de drept a judecății cauzei în care s-a dispus sesizarea ÎCCJ sau CJUE. 5.7.2. În al doilea rând, interpretarea teleologică a textului de lege privind obiectul HP contrazice vădit soluția Curții de Apel București.Astfel, în forma inițială, art. 512 din Legea Nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, avea următorul conținut:„Dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că o problemă de drept de care depinde soluţionarea cauzei respective nu a fost dezlegată unitar în practica instanţelor, va putea solicita secţiei corespunzătoare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu problemei de drept cu care a fost sesizată.” Astfel, deși hotărârea ÎCCJ era tot prealabilă, textul de lege indica expres necesitatea practicii neunitare în privința problemei de drept. Prin urmare, interpretarea teleologică ne confirmă faptul că semnificația denumirii de „prealabilă” nu are legătură cu apariția practicii, unitare sau neunitare.În plus, din forma inițială a textului de lege, rezultă cu evidență faptul că o problemă de drept poate exista numai în condițiile în care există o practică neunitară, iar scopul HP-ului este tocmai de a tranșa o astfel de problemă ivită într-o practică neunitară.5.7.3.  În al treilea rând, divergența aceasta de opinii a fost cauzată de modificarea total neinspirată a textului de lege (unul dintre redactori a data cu bâta-n baltă în timp ce călca în străchini).S-a arătat că, „așa cum fusese concepută inițial, reglementarea nu făcea decât să se suprapună ca arie de aplicabilitate peste recursul în interesul legii, din moment ce viza tot ipoteza în care problemele de drept în discuție nu fuseseră dezlegate unitar în practica instanțelor”[17].  Astfel s-a operat o modificare care să diferențieze cumva cele două instituții, RIL și HP.Procedeul a fost unul foarte elaborat: acolo unde era „problemă de drept” s-a spus „chestiune de drept”, unde era „de care să depindă soluționarea cauzei” s-a spus „de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei”, iar formula „nu a fost dezlegată unitar în practica instanţelor” s-a înlocuit cu „este nouă și asupra acesteia Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat și nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare”… 5.7.4.  Apreciem că modificările operate subminează realmente scopul urmărit de instituția HP, respectiv acela de asigurare a unei practici unitare.Apreciem că nu se putea pune problema suprapunerii între HP și RIL, ci aceste instituții erau perfect complementare.În acest sens, regretatul prof. Ion Deleanu consideră că „textul legal anterior, adoptat prin Legea nr. 134/2010, avea o mai evidentă coerență și nu trebuia reformulat de așa manieră încât să se creadă că este vorba de o schimbare a concepției (sub. n.)”[18]. 5.7.5.  De altfel, opinăm că, în situația în care completul respinge ca inadmisibilă cererea de sesizare a Î.C.C.J. pentru pronunțarea unei HP pe motiv că există deja o practică neunitară formată, iar calea de urmat este RIL, completul respectiv are îndatorirea să sesizeze colegiul de conducere al instanței respective pentru promovarea  unui RIL pe problema respectivă.Altminteri, ne vom afla într-un continuu teatru al absurdului, în care instanța se mulțumește să constate existența unei practici neunitare și mai adaugă încă o părere în noianul de contraziceri. RIL versus HPDupă cum arătam anterior, în viziunea noastră, cele două instituții nu se suprapun. Într-adevăr tind să aibă aceleași efecte în privința unificării practicii, motiv pentru care ambele își găsesc aplicabilitatea acolo unde există practică neunitară. Pe de altă parte însă, există evidente diferențe între cele două.6.1.      În primul rând, o diferență esențială rezultă din legitimarea procesuală pentru inițierea celor 2 demersuri. Astfel, conform art. 514 NCPC, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, din oficiu sau la cererea ministrului justiţiei, Colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, colegiile de conducere ale curţilor de apel, precum şi Avocatul Poporului au îndatorirea să ceară ÎCCJ să se pronunțe asupra problemelor de drept care au fost soluționate diferit de instanțele judecătorești.În schimb, în cazul HP, art. 519 NCPC stabilește că un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, va putea solicita ÎCCJ să pronunțe o hotărâre prin care să dea o rezolvare de principiu chestiunii de drept ivite. Se observă astfel diferențe notabile între titularii celor două demersuri: concluzia este că justițiabilii au deschisă calea către HP printr-o cerere cu care învestesc ultima instanță, iar aceasta este obligată să se pronunțe asupra cererii respective, în timp ce memoriile pentru inițierea unui RIL adună colb prin sertare.6.2.      În al doilea rând, în cazul recursului în interesul legii, cei care au calitatea procesuală au și îndatorirea să exercite recursul în interesul legii. Remarcăm lipsa unei sancțiuni exprese pentru încălcarea acestei îndatoriri.În contrapartidă, în cazul HP, instanțele au facultatea de a sesiza Înalta Curte de Casație și Justiție, dar au obligația să se pronunțe pe cererea de sesizare a ÎCCJ.6.3.      În al treilea rând, recursul în interesul legii nu are niciun efect asupra hotărârilor examinate și nici cu privire la situația părților din acele procese. Pe de altă parte, hotărârea prealabilă are efecte directe asupra procesului în care s-a făcut sesizarea, fiind obligatorie pentru instanța care a solicitat dezlegarea încă de la data pronunțării deciziei, nu de la data publicării acesteia în Monitorul Oficial, potrivit art. 521 alin. (2) NCPC. În aceeași ordine de idei, amintim că în cazul HP, art. 520 alin. (2) NCPC  reglementează un caz de suspendare de drept a judecății cauzei în care s-a făcut sesizarea, iar art. 520 alin. (4) NCPC reglementează un caz de suspendare facultativă pentru cauze similare, aflate pe rolul instanțelor judecătorești.Iată că HP este un mecanism mult mai eficient decât RIL și, în plus, influențează și cauzele în curs de soluționare, oferind posibilitatea suspendării judecății până la soluționarea sesizării, ceea ce constituie o garanție a unui proces echitabil pentru justițiabili.6.4.      În al patrulea rând, art. 515 NCPC instituie drept condiție de admisibilitate a recursului în interesul legii dovada faptului că problemele de drept au fost soluționate în mod diferit prin hotărâri judecătorești definitive, care se anexează cererii.În cazul hotărârii prealabile nu există o astfel de condiție de admisibilitate, tocmai pentru că este conceput ca un mijloc procesual pus la dispoziție celor ce nu au capacitatea tehnică și autoritatea de a culege astfel de dovezi.6.5.      În al cincilea rând, cu titlu de falsă diferență, observăm că, în cazul recursului în interesul legii, avem de a face cu probleme de drept, iar, în cazul hotărârii prealabile, avem de a face cu chestiuni de drept.Apreciem că terminologia utilizată reprezintă mai mult un capriciu lingvistic menit să insinueze diferențe artificiale între cele 2 instituții și să gâdile niște orgolii.În realitate, chestiunile de drept ce pot fi tranșate pe calea HP sunt la fel de importante precum cele tranșate prin RIL. Ba, mai mult, aceeași chestiune/problemă ar putea face obiect al discuției atât în procedura HP, cât și în procedura RIL.Drept dovadă, în forma inițială a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, procedura HP avea în vedere probleme de drept.6.6.      În al șaselea rând, în cazul hotărârii prealabile, de lămurirea problemei de drept trebuie să depindă soluționarea pe fond a cauzei, mențiune care nu se face în cazul recursului în interesul legii, unde problemele de drept ce au format obiectul judecății trebuie să fi fost soluționate definitiv în mod diferit. Astfel, s-a acreditat ideea conform căreia acest mecanism de unificare a practicii ar fi rezervat numai chestiunilor de drept material[19].  Ne permitem, totuși, să facem câteva mențiuni:6.6.1.  În varianta inițială a textului de lege, invocată mai fervent decât un corp astral la o ședință de spiritism pe parcursul prezentei scrieri, nu exista mențiunea „soluționare pe fond a cauzei”. Forma era simplă și eficientă: „problemă de drept de care depinde soluţionarea cauzei respective nu a fost dezlegată unitar în practica instanţelor”.6.6.2.  În sensul afirmațiilor noastre este și practica Înaltei Curți de Casație și Justiție. Astfel, prin decizia nr. 9 din 4 aprilie 2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept reține la pct. 21 următoarele: „Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a reținut în mod constant că obiectul sesizării l-ar putea constitui atât o chestiune de drept material, cât și una de drept procedural, dacă, prin consecințele pe care le produc, interpretarea și aplicarea normei de drept au aptitudinea să determine soluționarea pe fond a cauzei, rezolvarea raportului de drept dedus judecății”.6.6.3. Sigur că diferențe ar fi mai multe în RIL și HP, mai ales în ceea ce privește procedura de judecată, dar cele de mai sus ni s-au părut relevante.

7. Contuzii

Având în vedere scopul garantării procesului echitabil, din care rezultă imperativul și dezideratul asigurării unei practici unitare, apreciem că numai o interpretare pragmatică a art. 519 NCPC poate asigura atingerea scopului legiuitorului.HP a fost reglementată tocmai pentru că RIL-ul nu a reprezentat un mijloc eficient pentru asigurarea practicii unitare.Prin urmare, procedura HP trebuie încurajată și utilizată, nicidecum anihilată prin impunerea unor condiții nerezonabile.Neutilizarea acestei proceduri va conduce la menținerea situației actuale, în care predictibilitatea actului de justiție, securitatea raporturilor juridice și preeminența dreptului au ajuns noțiuni cu care ne place să defilăm, dar tranșăm spețele tot în funcție de criteriile solide consacrate: dispoziția în care ne-am trezit, mutra avocatului pledant, numărul de like-uri primite la un selfie făcut pe plajă în costum de baie din 3 piese (șlapi, ochelari de soare și șapcă) etc.[1]https://en.wikipedia.org/wiki/Brady_v._Maryland[2] John Grisham, Nevinovatul, Rao, 2014, pag. 253.[3] Petre Piperea în Noul Cod de procedură civilă. Note. Corelații. Explicații, CH Beck, București, 2012, pag. 559.[4] CEDO, Cauza Tudor contra României.[5] Mențiune făcută în raportul din luna aprilie 2004, la sesiunea Comisiei Națiunilor Unite pentru Drepturile Omului, de Raportorul Special privind Independenţa Judecătorilor şi a Avocaţilor, Dr. Leandro Despouy. Restul materialului la http://www.csm.md/files/Informatii/PRINCIPII_BANGALORE.pdf[6] http://www.juridice.ro/405829/expirarea-mandatului-administratorului-are-ca-efect-incetarea-prerogativei-reprezentarii.html[7]http://www.juridice.ro/368146/recursurile-impotriva-hotararilor-irevocabile-sunt-admisibile-la-tribunalul-ilfov.html[8] În același sens, Octavia Spineanu-Matei în „Noul Cod de procedură civilă. Comentariu pe articole. Vol. I. art. 1-526”, Coordonator Prof.univ.dr. Gabriel Boroi, Ed. Hamangiu, București, 2013, p.1007[9]Petre Piperea în „Noul Cod de procedură civilă. Note. Corelații. Explicații”, C.H. Beck, București, 2012, p. 564.[10]Ibidem.[11]Ion Deleanu, op. cit., p.706[12]Octavia Spineanu-Matei, op. cit., p. 1010[13]Petre Piperea, op. cit., p. 559.[14]Octavia Spineanu-Matei, op. cit., p. 1007. În același sens, a se vedea și Gabriela Cristina Frențiu, Denisa-Livia Băldean, Noul cod de procedură civilă comentat și adnotat, Ed. Hamangiu, 2013, p.857[15]Octavia Spineanu-Matei, op. cit., p. 1007[16]Viorel Mihai Ciobanu, Traian Cornel Briciu, Claudiu Constantin Dinu, „Drept procesual civil, drept execuțional civil, arbitraj, drept notarial”, Ed. Național, București, 2013, p. 413[17]Octavia Spineanu-Matei, op. cit., p. 1007.[18]Ion Deleanu, op. cit., p.706.[19]Octavia Spineanu-Matei, op. cit., p. 1008.Petre PipereaAdrian Manole