In cazuri strict determinate, personalitatea juridica a societatilor din grup poate fi ignorata in scopul ocrotirii unor valori mai importante, protejate de lege . Jurisprudenta europeana, mai ales cea comunitar-europeana si cea relativa la drepturile omului, a inceput sa dea intaietate realitatii economice in fata celei juridice, pronuntand solutii de extindere a responsabilitatii pentru datoriile subsidiarelor si, in general, a societatilor controlate, la societatea dominanta sau la actionarul dominant. Fiind vorba de decizii jurisprudentiale care, in virtutea art. 20 si, respectiv, art. 148 alin.2 din Constitutie, sunt obligatorii in dreptul intern, intrucat fac parte fie din blocul de constitutionalitate, fie din dreptul comunitar, rezulta ca aceste decizii pe deplin aplicabile in dreptul nostru, judecatorul intern (national) fiind primul care aplica aceste reguli de drept, fara a fi necesara o prealabila sesizare a Curtilor europene. Judecatorul national, in asemenea situatii, va inlatura de la aplicare legea romana si va aplica dreptul comunitar european sau, dupa caz, dreptul european al drepturilor omului. In privinta raspunderii extinsa la societatea dominanta sau la actionarul dominant, dispozitiile legale romane care ar fi inlaturate de la aplicare ar putea fi, dupa caz, art. 1817 Cciv sau art. 3 alin.1 din Legea societatilor comerciale. Pentru acest motiv, analizele de mai jos relative la doua spete in care s-a trecut de bariera raspunderii limitate a societatii comerciale sunt binevenite.   1. O prima bresa importanta la sistemul raspunderii limitate pentru datoriile sociale a creat-o Curtea Europeană de Justiţie, in speta Akzo Nobel, unde s-a aplicat o solutie de antrenare a raspunderii societatii-mama pentru filialele sale (decembrie 2010) . Curtea a statuat ca, in temeiul dreptului comunitar european al concurentei, o participatie de 100% intr-o filiala creeaza o prezumtie relativa potrivit careia societatea-mama exercita o influenta decisiva asupra filialei. In masura in care prezumtia nu va fi rasturnata, in sensul dreptului concurentei, cele două entitati vor fi tratate ca o singura intreprindere. Societatea-mama, prin urmare, poate fi trasa la raspundere pentru orice comportament anti-concurential al filialei, chiar daca aceasta nu a participat la astfel de activitati. Influenta pe care societatea-mama a avut-o asupra comportamentulu filialei pe piata nu reprezinta un argument suficient pentru a rasturna prezumtia. Autonomia unei filiale nu poate fi neaparat dedusa din absenta unor instructiuni specifice sau din lipsa de interventie a societatii-mama in afacerile reale de zi cu zi ale filialei. Este necesar sa se ia in considerare totalitatea relatiilor economice, organizatorice si juridice intre o societate-mama si filiala acesteia, inclusiv aspectele care pot avea doar un efect indirect asupra comportamentul pe piata al filialei (cum ar fi o influenta asupra planurilor de afaceri, furnizarea de finantare, resurse umane si asistenta juridica). Din cele relatate, este foarte probabil ca in foarte putine cazuri o societate-mama care detine o participaţie de 100% la o filiala a sa nu fie gasita responsabila pentru faptele filialei sale. Aceasta solutie este, de altfel, aplicabila si in cazul in care societatea dominanta detine controlul asupra filialei sau societatii controlate in alt fel decit prin participatia de 100% (de exemplu, printr-un pachet de actiuni de control, printr-un Drept de veto, prin control directorial etc). Chiar daca filiala sau societatea controlata par a functiona in mare masura in mod autonom fata de societatea dominanta, aceasta aparenta nu este de natura a rasturna prezumtia, ci este necesar ca indepedenta juridica sa fie demonstrata prin faptul ca societatea controlata isi formeaza in mod autonom vointa sociala, fie la nivel de adunare generala a actionarilor, fie la nivel de administratie.Faptul ca, in conceptia Curtii, cele doua entitati reprezinta o singura intreprindere are importanta nu numai in privinta transgresarii limitelor responsabilitatii limitate a societatii – filiala, ci si in privinta regimului juridic aplicabil contractelor incheiate de filiala (care, fiind parte componenta a intreprinderii unice, nu exripma o vointa proprie, ci vointa titularului intreprinderii unice, adica a societatii-mama), precum si in privinta admisibilitatii aplicarii unei proceduri unice de insolventa sau de preventie a insolventei fata de aceasta entitate unica. Este evident, din argumentatia si solutia Curtii in speta Akzo Nobel, ca intreprinderea este vazuta ca un organism economic  2. O solutie similara s-a pronuntat de catre Curtea de Justitie a Uniunii Europene in speta Clubul Lombard (sept 2009). In anul 2002, un numar de 8 banci austriece au fost sanctionate de Comisia Europeana pentru practici de tip cartelar, contrare dreptului comunitar european al concurentei si al protectiei consumatorului, practici prin care aceste banci isi fixau intre ele conditiile de cost si isi ordonau in mod concertat comportamentul pe piata in relatiile cu clientela, inclusiv cu consumatorii. Printre altele, sanctiunea – deosebit de dura ca intindere – s-a aplicat pentru fixarea in mod coordonat a unor dobinzi la creditele de retail calculate dupa indicele de referinta interna a bancii si a comisioanelor de administrare sau de risc care se adauga dobinzii. Sanctiunea pecuniara, extrem de dura, a fost dublata de interdictia de a practica astfel de afaceri pe tot teritoriul Uniunii Europene. Decizia CE din 2002 a fost atacata la Tribunalul de prima instanta, care a respins contestatia, iar hotarirea Tribunalului de prima instanta a fost atacata la CJUE cu recurs, care a respins recursul. Unele dintre argumentele respingerii recursului sunt interesante. Astfel, dupa cum a constatat Curtea, „comportamentul anti-concurential al unei intreprinderi poate fi imputat altei intreprinderi atunci cand aceasta nu si-a stabilit in mod autonom comportamentul pe piata, ci a aplicat, in esenta, directivele emise de cea din urma, avand in vedere in special legaturile economice si juridice care le uneau. Imprejurarea ca o filiala are o personalitate juridica distincta nu este suficenta, asadar, pentru a inlatura posibilitatea de a imputa comportamentul sau  societatii mama (subl.n., Gh. P.)”. Acordurile de cartel s-au dovedit a fi metode bine venite pentru a combate concurenta (denumita de bancile contestatare „distructiva, acerba” dar care a fost calificata de Comisia Europeana, in decizia sa din 2002, ca fiind de fapt, libera). Episoadele de concurenta libera obisnuiau sa fie descrise de banci ca „hiperactivitate.” Comisioanele, in acest context erau privite, nu ca un factor de concurenta, ci ca pe o „oportunitate de venituri colective” („joint earnings opportunity”) ale bancilor ce faceau parte din cartel, in detrimentul consumatorilor. Curtea a retinut ca astfel de repercursiuni asimetrice care au dus la castiguri importante pentru banci in detrimentul consumatorului necesitau o coordonare prealabila intre banci. Intarzierea coordonata a scaderii ratelor de credit, cumulata cu scaderea controlata a dobinzilor la depozite, a fost, deci, in opinia Curtii, o „tinta declarata a tuturor reuniunilor comitetelor”. Avantajele obtinute de banci in detrimentul consumatorilor proveneau din micsorarea imediata si coordonata, pe toata reteaua bancilor cartelare, a dobanzilor la depozite, fara sa fie urmata de reducerea dobanzilor la credite; bancile erau de acord cu faptul ca in cazul unei modificari a ratelor dobanzii ar fi obtinut profit doar ca urmare a acestor miscari “asimetrice” a ratelor dobanzii; prin amanari coordonate ale diminuarii ratelor dobanzii la credite, bancile puteau obtine castiguri importante de pe urma dobanzilor, iar acesta era chiar obiectivul declarat al tuturor reuniunilor comitetelor in care se discutau modalitatile de executare a acordurilor cartelare; spre exemplu, intr-un singur an, din iulie pana in septembrie, bancile au redus in mod coordonat dobanzile depozitelor, pastrand neschimbate ratele de dobanda pentru imprumuturi; in acelasi timp, au impus clientilor, prin acte unilaterale, fara acordul clientilor, dar in mod “consolidat”, adica, in mod concertat, cresterea comisioanelor (care nu erau decat dobanzi ascunse sub aceasta denumire); Curtea mai retine ca, in acelasi an, din octombrie pana in decembrie, se realizeaza cresterea concertata a dobanzilor imprumuturilor, cu evitarea concurentei prin ne-afisarea in reclame a ratelor de dobanda si confirmarea de comisioane minime aferente titlurilor de valoare; in anul urmator, pana in luna iunie, se hotaraste contramandarea ultimelor modificari ale dobanzilor de imprumut, se incheie un nou acord legat de noile dobanzi minime si se hotaraste introducerea unui comision minim de administrare. Curtea mai retine ca obiectivul acestor acorduri era restrictionarea si denaturarea concurentei intre institutiile participante. Aceste acorduri si masurile de aplicare convenite urmau sa permita bancilor sa-si imbunatateasca profiturile; documentele strategice elaborate de bancile parti la acord sugerau limitarea si reducerea concurentei la un nivel “acceptabil”; razboiul preturilor, direct exploatabil de catre concurenti, constituia o eroare care trebuia evitata impreuna pentru viitor; printre masurile care trebuiau luate in comun  era prevazuta si introducerea de noi taxe si comisioane (precum comisioane de tratament, de tranzactie si de paza).Criticile la adresa acestor banci, a practicilor lor si chiar la adresa apararilor pe care au inteles sa si le faca in fata Comisiei si a Curtii sunt foarte dure. Curtea retine ca  bancile considera ca ele au un rol special de jucat in economie si ca, in contrast cu comportamentul altor intreprinderi din toate celelalte ramuri ale economiei, actiunile lor „nu pot fi evaluate conform criteriilor obisnuite ale economiei de piata”. Cu toate acestea, atat Comisia, cat si Curtea au refuzat acest argument care pretindea un tratament diferentiat al bancilor din perspectiva regulilor de concurenta si de protectia conusumatorilor instituite la nivel de drept comunitar European. Cele doua institutii comunitare au retinut ca serviciile bancare au o importanta vitala atat pentru consumatori, cat si pentru comercianti si, prin urmare, pentru intreaga economie. Intr-un sector atat de important ca cel al activitatii financiare si bancare, cartelurile, mai ales cele de natura retelei Lombard, cu un caracter atat de general si institutionalizat, nu pot fi tolerate. Dimpotriva, Comisia considera – si Curtea retine ca fiind intemeiat acest considerent – ca ineficienta managementului unei companii nu poate constitui o scuza caci, in asemenea situatii, companiile trebuie, mai degraba, sa caute independent metode care sa isi imbunatateasca profitabilitatea decat sa adere la acorduri cartelare restrictive de concurenta, care sunt inadmisibile chiar daca acele companii nu obtin profit din aceste activitati anti-concurentiale. In stabilirea sanctiunilor pentru asfel de practici ilegale nu se poate tine cont de pozitia slaba sau ineficienta intreprinderii, caci a acorda o astfel de clementa unei astfel de intreprinderi ar insemna sa se avantajeze o companie mai putin adaptata la conditiile de piata. In plus, caracteristica unei piete competitive presupune faptul ca nu toate companiile vor obtine profituri din capitalul investit si ca acele companii cu management slab nu vor fi capabile sa isi mentina pozitia pe piata, locul lor fiind luat de intreprinderile eficiente. Cartelurile intarzie restructurarea ofertei de pe piata, care presupune ca un dat ca intreprinderile neprofitabile sa paraseasca piata, iar cele profitabile sa isi consolideze pozitia. “Nu exista circumstante atenuante in acest caz”, au retinut, deopotriva, Comisia si Curtea .Curtea a retinut ca, pentru ca o practica de genul celei desfasurate concertat de bancile acuzate sa fie sub incidenta art. 81(1) din Tratatul CE ca practica anti-concurentiala interzisa, este suficient ca un competitor, prin intermediul declaratiei sale de intentie, sa elimine sau sa reduca substantial incertitudinea legata de comportamentul pe care piata il asteapta de la el, acest aspect fiind indeplinit chiar daca declaratia sa de intentie se dovedeste, in final, a fi incorecta in totalitate. Prin schimbul regulat, institutionalizat si cuprinzator de informatii, bancile partase au dezvoltat un nivel foarte inalt de intelegere si incredere reciproca si, cel putin in mod conditionat si partial, au incheiat acordul cu privire la comportamentul prezent si viitor pe piata, eliminand sistematic in acest fel sau cel putin reducand considerabil, orice incertitudine in ceea ce priveste comportamentul concurential al altor banci. Asadar, in jocul concurentei cu alte banci, orice risc de hazard era eliminat, ceea ce, in opinia mea, inseamna ca bancile cartelare isi pusese in mina toate cartile cistigatoare si isi asigurase si citiva asi in mineca. Comisia Europeana ne spune si Curtea de Justitie ne confirma, deci, ca nu se poate cistiga mereu si nu se poate cistiga trisand.   De altfel, in relatiile cu clientii, ideea de negociere a conditiilor de afaceri era facuta rizibila, intrucit, asa cum constata si Curtea de Justitie, majorarile sau scaderile ratelor de dobanda erau de fapt negociate intre bancile parte la acordul cartelar si nu in relatiile cu clientii. Acestora doar li se notifica modificarile decise in cadrul cartelului, fara sa existe vreo posibilitate de negociere reala. Si regula impunerii in contra clientilor, prin acte unilaterale ale bancii, a unor decizii pe care banca le negociase din timp cu bancile partenere in cartel se aplica nu numai dobanzilor, ci si oricarui tip de comisioane, standardelor comune de calcul sau reclamelor asupra ratelor dobanzilor. Este deci, evident, ca intelegerile au avut ca obiect si ca efect producerea sau mentinerea, prin intermediul unui comportament monopolist colectiv de stabilire a preturilor, a unei cresteri exagerate a preturilor si, in consecinta, a profiturilor bancilor cartelare. In acelasi timp, intelegerile au conservat un mediu vadit ineficient al pietei . In final, Curtea, respingind recursul, a constatat ca s-a incalcat art. 81(1) al Tratatului CE prin participarea la acordurile si practicile concertate legate de preturi, comisioane si publicitate, cu scopul restrangerii concurentei pe piata produselor si serviciilor bancare din Austria, iar bancile acuzate au fost obligate sa inceteze imediat practicarea acestui model ilegal de business pretutindeni in interiorul Uniunii Europene. Din pacate, trei dintre acestea banci austriece au exportat acest model ilegal de business in Romania si il practica si in prezent, la adapost de orice sanctiune din partea Statului roman si a BNR si ajutate pentru a-l perpetua de Guvern, Parlament, BNR, autoritati administrative competente in domeniul concurentei si al protectiei consumatorilor, precum si, in parte, de sistemul nostru judiciar. Practicile respective au fost importate in Romania inca din 2004, prin impunerea acestui model subsidiarelor din Romania ale unor banci austriece, inclusiv – sau mai ales – in contractele de credit de consum pe care aceste banci le-au implementat. Din perspectiva dreptului contractelor profesionale, speta Clubul Lombard este esentiala, intrucat se poate argumenta ca, in opinia CJUE, atunci cand e vorba de incalcarea normelor de ordine publica economica de directie (dreptul concurentei) sau de protectie (dreptul consumului), societatea mama si subsidiara sa sunt considerate o singura entitate, ceea ce inseamna nu numai ca se poate angaja o singura raspundere a acestei entitati unice, ci si faptul ca, in contractele incheiate si derulate in aplicarea acestei practici cartelare, subsidiara (inclusiv cea din Romania) nu este propriu-zis parte, ci este doar instrumentul prin care se transporta in contract vointa societatii dominante si ca, deci, societatea dominanta este parte in acest contract, si nu subsidiara sa. Pe planul dreptului societatilor comerciale si pe planul legislatiei insolventei speta este, de asemenea, esentiala, pentru ca in baza sa, pentru angajarea raspunderii societatii mama pentru filiala nu mai este necesara proba fictivitatii filialei, nici strapungerea valului corporatist si nici dovada calitatii de administrator de fapt al societatii insolvente, calitate pe care sa fi avut-o societatea sa mama si datorita careia subsidiara sa fi ajuns in insolventa, ci doar dovada faptului ca cele doua societati sunt intr-un raport juridic de control, de la societate dominanta la societate dominata (controlata).___________________________________________________________________________________________1 M. Cozian, A. Viandier, F. Deboissy, Droit des Societétés, 18e édition, Ed. LexisNexis, Paris, 2005, p. 608.2 Speta Akzo Nobel NV și alții împotriva Comisiei Comunităților Europene a fost solutionata irevocabil prin Decizia Curtii de Justitie a Uniunii Europene din aprilie 2009, decizie prin  care s-a respins recursul contra deciziei Tribunalului de prima instanta (la curte,speta are denumirea Cauza C 97/08 P, iar la Tribunal, Cauza T 112/05).3 Interesant este modul in care Comisia Europeana a respins unele dintre apararile bancilor acuzate, considerind ca incercarea de “convingere” a Comisiei de nevinovatia bancilor acuzate este o “umilinta” pe care Comisia nu o poate accepta. Comisia, practic, a refuzat sa fie considerata naiva. Astfel, bancile au negat existenta vinovatiei lor, sustinind ca nu au putut cunoaste faptul ca practicile in care s-au angajat erau de natura sa incalce dreptul european al concurentei (??! – n.n.). In plus, bancile acuzate au mai sustinut si ca : a) practicile au fost aprobate si sprijinite de Banca Nationala austriaca, si au reprezentat pur si simplu un produs al politicii austriece tipice a acordurilor; b) pana la 1 ianuarie 2000, dreptul concurential austriac nu a interzis in mod expres practicile restrictive (Verhaltenskartelle); c) existenta Clubului Lombard era un fapt notoriu si nu au fost luate masuri impotriva lui de catre autoritatile austriece; d) practica administrativa a Comisiei in legatura cu acordurile privind rata dobanzilor, si, prin urmare, pozitia acesteia legata de aceasta problema, a fost neclara; e) Austria este un membru recent al Comunitatii si este inca necunoscatoare a dreptului comunitar; si f) nu au putut cunoaste  faptul ca acordurile ar putea afecta comertul dintre statele membre. Prin urmare, bancile acuzate au sustinut ca eroarea referitoare la ilegalitatea acordurilor era inevitabila (?! – n.n.). Comisia, respingind aceste aparari arogante si naïve, in acelasi timp, a retinut ca, prin natura lor, acordurile privind preturile constituie incalcari serioase ale art 81(1) din Tratatul instituind Comunitatile Europene si ca nu se pot lua in considerare doar circumstantele specific austriece, ci si contextul general al incalcarii, in special daca este vorba despre o incalcare evidenta cu un caracter vatamator specific cum sunt acordurile de preturi pe plan orizontal. De altfel, Comisia a retinut ca nu ar fi normal sa se reduca importanta in sistem a bancilor acuzate, intrucit acestea au avut o contributie esentiala la eficienta retelei cartelare prin sistemul intern de comunicatii. Aceste banci nu si-au reprezentat doar interesele proprii, ci si pe cele ale grupului si erau privite ca reprezentanti ai acestor grupuri de catre celelalte parti la cartel.