1. Contractul este ordinea privată – o ordine bazată pe acordul de voințe, care subzistă prin cooperarea și echilibrul intereselor părților.

Ideal, contractul este expresia libertății și a rațiunii.

Formarea rațională, a contractului presupune, principial, consimțământul la contractare, adică (i) negocierea, care este regula, și (ii) adeziunea fără rezerve la oferta de a contracta, care este excepția de la regulă (art. 1182 alin.1 Cciv).

În ambele cazuri, informarea co-contractantului, necesară formării conștiente și complete a consimțământului, este esențială.

În lipsa informării, comportamentul contractual este deviat. Omisiunea de a informa și dezinformarea sunt generatoare de rebuturi contractuale, și nu de contracte, de haos și revoltă judiciară, și nu de ordine privată.

De vreme ce, teoretic, contractul este rațiune, noțiunea de contract irational ar putea fi ștampilată drept oximoron. Realitatea faptică probează, însă, că peste 90% dintre achizițiile pe care le facem în calitate de consumatori sunt iraționale. Contractăm de frică, din imitație servilă, sub impactul efectului de hallo, sub presiunea autorității[1], achiziționăm pentru că așa ne impun „valorile comunității”, achiesăm la reguli sau cutume (oricât de absurde) pentru că trebuie să ne semnalizăm virtutea etc. Cu sau fără conștiința acestui fapt, consimțământul ne poate fi fabricat, iar voința ne poate fi canalizată, prin mecanisme care declanșează reacții emoționale sau stereotipice (oligo-raționale).

Dar fabricarea consimțământului[2], canalizarea voinței și contractele iraționale sau oligo-raționale sunt deja obsolete – omul de azi „dobândește” obligații din automatisme ale algoritmilor, din necontracte[3].

Creație a creaturii tehnologice, necontractul este o combinație între algoritmi și mecanisme automate menită (i) a antrena efecte juridice implicite, ca urmare a prezumțiilor de acceptare a termenilor și condițiilor prealabil impuse de platforma digitală ori de rețeaua de socializare sau de colectorul de „prăjiturele” și (ii) a extrage de la noi surplusul nostru comportamental.

Determinat de „necesitatea” unei mai bune predicții comportamentale și a neutralizării riscurilor și a incertitudinii generate de acțiunea umană și de liberul arbitru, necontractul devine covârșitor în cadrul economiei digitalizate. Necontractul generează raporturi juridice în care marea masa a utilizatorilor creației digitale devin, pe de o parte, debitori automați ai unor obligații neasumate (exact ca în dreptul fiscal sau ca în regulamentele rutiere) și, pe de altă parte, donatori cvasi-forțați și semi-inconștienți ai propriilor date cu caracter personal, în beneficiul proprietarilor platformelor digitale și al gestionarilor rețelelor de socializare. După recoltarea acestor date – fenomen juridic și sociologic care are natura unei exproprieri sau a unei auto-împroprietăriri, prin ocupațiune – colectorii au dreptul de exploatare exclusivă, drept opozabil erga omnes, iar noi, toți ceilalți, avem obligația generală de non facere, adică de a nu face nimic de natură a impieta asupra liniștitei și utilei exploatări a obiectului proprietății (care proprietate poartă asupra unor fracțiuni ale personalității noastre) …

Sub cuvânt că ne „îmbunătățesc experiențele” ca utilizatori și clienți și că ne fac viața mai ușoară, colectorii de date cu caracter personal le procesează pentru a crea estimări comportamentale (care depășesc limitele simplei statistici sau ale unor informații strict contabile) pe baza cărora se extrag predicții șocant de exacte ale comportamentului nostru viitor. Colectorii datelor noastre cu caracter personal, ai emoțiilor noastre și ai semnalelor noastre comportamentale, au ajuns să ne cunoască mai bine decât ne cunoaștem noi înșine[4] și să ne „recomande” (de fapt, să ne dicteze) ce, cum, cât, de unde, când și la ce preț să achiziționăm produse, servicii, ideologii, valori ale comunității, trenduri corecte politic etc. și ce obligații sau restricții de drepturi trebuie să ne asumăm ori să acceptăm.

Aceste predicții au devenit un adevărat Sfânt Graal pentru comercianți, care nu mai sunt nevoiți nici să inoveze industrial și nici să plătească pentru instrumentele de promovare comercială obișnuite – riscul comercial, incertitudinea obiectivă, schimbarea bruscă a obiceiurilor de consum ale clientelei sunt neutralizate. De aceea, predicțiile comportamentale se vând enorm de scump comercianților.

Dar aceste predicții stau la baza tuturor necontractelor care ne obligă să intrăm în raporturi juridice cu colectorii, cu sau fără voia noastră, cu sau fără conștiența noastră. Pe baza acestor predicții, rolul nostru în formarea consimțământului la achiziție se estompează până la dispariție. Nu mai contractăm noi, ci suntem noi contractați. Devenim producte, rezultate ale recoltei.

Suntem aserviți ai necontractelor.

Această nouă realitate sociologică și juridică desocializează raportul juridic interpersonal, înlocuind persoana co-contractantului cu proceduri automatice, generate de algoritmi. La capătul celălalt al raportului juridic astfel generat, un raport juridic pentru care persoana țintită nu și-a dat nici măcar implicit consimțământul, nu se află o persoană, ci un mecanism automat, o non-persoană, care simulează personalitatea juridică. Promisiunea, dialogul, negocierea, cooperarea, încrederea sau credibilitatea personală, echilibrul și solidarismul intereselor, rezolvarea pașnică a disputelor, toate dispar sub impactul necontractului. Odată cu ele, este în pericol de anihilare o instituție multimilenară – contractul în sine, generator de ordine privată și act civilizator, instrument al opțiunii umane, prin care viitorul poate fi modificat.

În lipsa ordinii private, construite prin contracte, golul lăsat este ocupat de ordinea publică și de raporturile juridice de putere, în care omul are „dreptul” de a tăcea și „libertatea” de a se supune.

Când dispare ordinea privată, contractuală, se pune în loc, în mod „natural”, ordinea publică administrativ – polițienească și se revine la totalitarism.

Sub impactul necontractului, dreptul, în genere, își poate pierde substratul etic și cultural, încetând să mai fie o „artă a binelului și a dreptății” (ars boni et aetqui).

Prin intermediul necontractului, viitorul este scris, precis determinat, hazardul liberului arbitru fiind neutralizat.

2. Cum se face că „reușim” să devenim părți ale unor raporturi juridice fără acceptul nostru și fără a fi vorba de norme de drept public care să ne oblige și să ne supună (recte, legile de poliție, fiscalitatea, organizarea statală etc.)?

Cum sunt culese aceste informații atât de detaliate încât pot spune (aproape) totul despre noi și, mai ales, pot permite anticiparea cu precizie a gesturilor și a comportamentelor noastre contractuale viitoare sau eventuale (și nu numai…)?

În primul rând, colectarea se face prin intermediul urmelor pe care le lăsăm pe internet, denumite „cookies” (prăjiturele …), insecte informatice practic inevitabile ori de câte ori navigăm pe internet – de exemplu, pentru a citi o publicație sau pentru a face o comandă pe platformele de tranzacționare. Mult lăudata GDPR nu este decât o validare retroactivă a acestei practici ilegale a colecției de urme ale noastre pe internet, întrucât accesul la astfel de site-uri nu se poate face fără a da click pe butonul virtual „accept”, care te face automat „parte” a contractului pre-formulat denumit „terms and conditions”, iar alternative la platformele informatice și rețelele de socializare nu mai există. Iritant este că toți acești colectori ilegitimi au creat adevărate labirinturi de click – uri, cu scopul de a determina apăsarea pe butonul „accept”. În caz de refuz sau de schimbare a opțiunilor presetate pentru a colecta cookies (umbrele noastre pe internet), algoritmul este setat suplimentar pentru a atrage atenția că anumite servicii devin deficitare, că anumite funcții sunt refuzate, că „serviciul” devine purtător de taxe etc.; în plus, „acceptul” este permanent sau măcar întins pe o durată lungă, în timp ce pentru variantele de refuz sau de schimbare a presetării este necesară de fiecare dată parcurgerea enervantului și îndelungatului proces de refuz/schimbare a presetării. Iritarea, pierderea răbdării, plictiseala, graba – toate duc într-un singur punct, „accept” – ul mult dorit. Datele cu caracter personal se colectează nu numai în perioada prezenței pe aceste rețele sau platforme, ci și în perioade de pauză sau chiar după ce utilizatorul a părăsit „definitiv” rețeaua sau platforma. Nu există o opțiune, onest reliefată pe site, de a refuza – sunt publicații care, în caz de refuz al colectării de cookies, impun plata unor taxe sau abonamente descurajante drept condiții ale accesului la „conținut”. De aceea, aceste „terms and conditions” nu se pot numi contracte, ci necontracte[5]. Este evident că această practică incorectă și abuzivă este o încălcare cu rea-credință, iar nu o aplicare, a GDPR. Iar acest așa-zis consimțâmânt implicit (sau forțat prin bullying) este imaginar, este o simulație care nu are nicio legătură cu formarea contractului. Un studiu efectuat în 2016 asupra unui număr de 543 de participanți selectați dintre cunoscătorii domeniului, a reliefat că 74% dintre ei au optat pentru varianta „quick join” a accesului, ceea ce înseamnă omisiunea de a citi toate amănuntele „termenilor și condițiilor”, prin saltul direct la pagina cu butonul „accept”; dintre cei 26% care au decis, totuși, să „răsfoiască” documentul, cei mai mulți au făcut-o pentru a găsi cât mai repede butonul „accept”; în mod normal, documentul ar fi necesitat 45 de minute pentru o înțelegere cât de cât comprehensivă, însă cei care s-au uitat la document au petrecut în medie 14 secunde cu „citirea” … Așadar, aproape nimeni nu citește aceste „terms and conditions”, fiind făcute să pară prolixe și, deci, intimidante. Dacă există curajoși care se încumetă să citească zecile de pagini de termeni juridici cvasi-inteligibili și de condiții întortocheate ale acestor cearșafuri digitale de documente, nimeni nu le poate influența natura sau conținutul[1].

În al doilea rând, colectarea se face prin intermediul rețelelor de socializare și al platformelor de tranzacționare.  În anul 2015, un studiu efectuat sub egida Carnegie Mellon University asupra unui număr de 23 de participanți, timp de 14 zile, a reliefat că locația fiecăruia dintre ei a fost asaltată, pe toate canalele, de mii de accesări din partea advertiserilor, asigurătorilor, comercianților, companiilor de marketing, băncilor și a tuturor celorlalți interesați de colectarea datelor și exploatarea predicțiilor comportamentale ale țintelor, ceea ce trebuie multiplicat de sute de ori, întrucât aceste accesări s-au însoțit cu share-uri între colectori[6] … Aceeași unviersitate a efectuat, în 2017, un alt studio, din care a rezultat că, un om al societății post-moderne, informaționale, dă click pe mai mult de 1500 de “condiții de utilizare” sau “condiții generale de afaceri” pe an, ceea ce echivalează cu 76 de zile de studiu pe an, dacă omul ar citi tot ceea ce îl asaltează zi de zi, cu fiecare achiziție sau up-grade al obiectelor “inteligente” și al paginilor de socializare pe care le utilizează[2]. Evident, nu poate exista o asumare liberă, rațională, a unor astfel de contracte (care nu excelează prin simplitate ci, dimpotrivă, prin prolixitatea și întinderea lor, par a fi special pentru a nu putea fi citite și înțelese).

În al treilea rând, majoritatea dispozitivelor și a lucrurilor „inteligente” care ne populează lumea și viața – în casă, la birou, în mașină, la facultate, în sălile de cinema, teatru, opera sau concrete, pe stadion, în avion, pe plajă, la munte – sunt dotate cu diverse sisteme de urmărire și captare, ba chiar cu „cipuri emoționale[7]”, care emit permanent semnale despre noi, emoțiile noastre, comportamentul nostru, mișcările noastre.

Colectorii de date cu caracter personal pot vedea acum, de exemplu, prin Internet of things, ceea ce pentru nimeni nu era vizibil și nici predictibil acum 20 de ani[8].

Modificări infinitezimale ale mimicii feței, dilatări cvasi-imperceptibile ale pupilei, ezitări sau sperieturi de fracțiuni de secundă, o înroșire ușoară a feței, un tremurat ezitant al mâinilor sau al vocii etc., toate aceste detalii ale firii noastre, pe care nu le putem controla, sunt pentru noi invizibile, nedetectabile. Nu le putem depista, nu le putem ține sub controlul nostru conștient și rațional, întrucât sunt dincolo de capacitățile noastre normale de percepție și raționare. Sunt elementele de detaliu micronic care spun cele mai multe despre noi și, cu toate acestea, sunt în afara percepției noastre și a controlului nostru conștient.

În schimb, aceste micro-emoții sau nano-gesturi sunt ușor vizibile, detectabile și gestionabile pentru mașinile sau lucrurile „smart”, special concepute pentru a le depista, stoca și transmite colectorilor de date cu caracter personal. Lucrurile și dispozitivele „inteligente” din preajma noastră ne monitorizează simplu, detaliat și eficient, emițând continuu semnale ce conțin date comportamentale despre noi. Din aceste semnale, Internet of things extrage, fără contract și chiar fără cunoștința noastră, cei ce ne aflăm în proximitatea lucrurilor și a dispozitivelor „smart”, emoții și manifestări comportamentale, pe care colectorii le folosesc pentru a le transforma în părți ale unor raporturi juridice. Acestea par a fi contractuale, mai ales pentru că se simulează contracte (denumite, de regulă, „terms and conditions”), dar nu sunt, întrucât nu relevă un consimțământ real al „co-contractantului”, nici măcar sub forma aderării fără rezerve la oferta de a contracta. Așa-zisul contractant nu este o persoană (fizică sau juridică), ci o non-persoană, un algoritm, o aplicație sau o „inteligență” artificială.

Simularea realității a devenit mai importantă și mai valoroasă decât realitatea. În curând, oamenii vor ajunge să trăiască, la propriu, în două lumi paralele – una reală (și neinteresantă) și una virtuală, simulată (dar „augmentată”, selectă, după preferințele „omului”, aseptică, glorioasă chiar). Cel puțin, acesta este proiectul cel mai recent al Facebook, denumit „metavers”. Dacă în materie de simulație trebuie să decidem care dintre cele două contracte în ființă este opozabil (cel real, dar secret, sau cel public, dar fictiv sau disimulat), în materie de necontract trebuie să vedem care sunt fundamentele raporturilor juridice generate – în această categorie nu putem include nici culpa, nici intenția, nici evenimentul sau lucrul de care legea sau actul juridic se preocupă pentru a le da tipar juridic.

În materie de necontract, adevărul este înlocuit cu meta-adevărul, iar rațiunea cu emoționalitatea și stereotipiile.

De regulă, trimiterea la dispozitive sau cipuri de urmărire și control al comportamentului omului simplu stârnește ironii, care trimit în mod clișeic la „teoria conspirației”. Numai că, în cazul Internet of things, nu mai este vorba de teorie, ci de fapte (chiar premiate de instituții de prestigiu sau de elemente fundamentale din structura statului de drept), iar ignorarea acestor fapte ne face pe toți complici pasivi ai acestei conspirații.

Despre affective computing se vorbea, cu titlu de SF, încă din anul 1997, când o cercetătoare de la MIT, Rosalind Picard, a publicat o carte cu acest titlu[9]. Picard a oservat atunci că, deși emoțiile obișnuite și vizibile au expresii cognitive și corespondențe în limbaj („I feel scared”), cele mai multe fie nu au astfel de corespondențe, fie sunt imperceptibile. Cu toate acestea, computerele (sau obiectele și dispozitivele „smart”, în prezent) pot nu numai să detecteze aceste emoții nenumite ori imperceptibile, dar pot și să le colecteze, să le stocheze și să le clasifice, creând modele de analiză (pattern) pe baza cărora vor putea fi oricând și la oricine recunoscute și focalizate.

Rosalind Picard si-a constituit propria companie, în 2017, pentru a valorifica aceste descoperiri pe care le făcuse în urmă cu 20 de ani. S-a numit … Affectiva. Afacerea s-a axat, initial, pe aplicații medicale inofensive și benefice (de exemplu, comunicarea cu copii care au autism). Dar, în scurt timp, afacerea s-a extins la dotarea tuturor dispozitivelor „smart” cu … cipuri emoționale. Nefiind de acord cu această excrescență, pe care a considerat-o periculoasă sub raportul liberului arbitru (fundamentul condiției umane), Picard a părăsit propria companie. Fosta sa doctorandă, care a fost co-fondatoare a companiei Affectiva, precum și finanțatorii, au decis, în schimb, să continue noua afacere, iar compania a fost redenumită – Emotion AI. De atunci, tehnologia „cipurilor emoționale” s-a extins exponențial și global[10].

În anul 2015, compania Realyes („ochi adevărați” …) a câștigat un grant de 3,5 milioane de euro de la Comisia Europeană pentru un proiect denumit SEWA (Automatic Sentiment Analysis in the Wild), destinat construcției unei tehnologii capabile să „citească” și să analizeze automat emoțiile persoanelor care văd sau percep un „conținut” (text, poză, video, desen animat, meme), pentru a măsura cu precizie gradul în care respectivele persoane au apreciat sau au dezaprobat conținutul. Imediat ce a luat cunoștință de acest proiect, directorul general al AOL Internațional s-a entuziasmat atât de tare încât a declarat că acest proiect este un adevărat Sfânt Graal pentru marketingul în domeniul video, un salt uriaș în domeniul aplicațiilor tehnologice. În 2016, Comisia Europeană a acordat Realyes, pentru proiectul SEWA, premiul Horisons 2020, motivând că această tehnologie va ajuta comercianții să își construiască reclame mai relevante și să își facă vânzările mai sigure[11]… Comisia Europeană nu a observat, însă, faptul că această „mașină de învățat” deschide o cutie a Pandorei.

Lumea de azi este, la propriu, invadată de dispozitive de „affective computing” și tehnologii de „emotion&sentiments analytics”.

În prezent, majoritatea lucrurilor „smart” pe care le cumpărăm pentru a ne face viața mai ușoară și traiul mai comod sunt dotate cu „cipuri emoționale”, care ne veghează și ne cartografiază chiar și când nu sunt în funcțiune.

Și ne includ în necontracte, fără voia și cunoștința noastră.

Ceea ce omul obișnuit nu poate percepe sau controla, adică micro-emoțiile și nano-gesturile care spun, practic, totul despre noi, pot acum mașina, lucrul sau dispozitivul „smart”. Acestea au aprtitudinea de a percepe, monitoriza, capta, înregistra, stoca și trimite toate aceste manifestări comportamentale (nenumite sau imperceptibile nouă către colectori). Pentru aceste „mașini de învățat”, nu există poker face.

Ne putem imagina cum anume pot fi utilizate aceste tehnologii care detectează și utilizează stări afective, emoții, sentimente, gesturi automatice și mișcări imperceptibile pentru noi? Cum poate fi influențată o negociere, cum poate fi prezisă ori deviată o soluție judiciară, cum poate fi folosită o pauză hipnotică (momentul în care gândirea conștientă este pusă în suspensie din cauza unui eveniment sau gest neașteptat) pentru a câștiga o dispută, cum poate fi evitată plata unei daune cauzate de un dezastru? Putem prevedea modul în care aceste tehnologii vor fi ajuns curând să afecteze cooperarea umană, viața de familie sau amoroasă, politica, ideologiile, credințele religioase, războaiele? Cum va arătă, sub impactul acestei tehnologii, limbajul – care oricum face trecerea de la scriere la pictograme? Cum va fi înlocuit limbajului obișnuit, compus din cuvinte[12], de limbajul non-verbal, inconștient?

Cu ajutorul acestei tehnologii de affective computing, care nu este pentru oameni, ci despre oameni, riscul și incertitudinea marilor comercianți pot fi neutralizate. Asigurătorii nu mai trebuie să își bată capul cu calcule actuariale și cu procese interminabile cu asigurații, băncile nu mai sunt nevoite să efectueze analize complexe de risc al viitorilor debitori, iar marii producători de medicamente și vaccinuri nu mai sunt obligați să efectueze teste clinice birocratice și costisitoare pentru noile lor produse[13]. Internetul lucrurilor reduce totul la o analiză a bazelor de date sau la un click. Nu mai există decât riscul controlatului, adică, al „asiguratului”, al debitorului, al pacientului etc. În schimb, marele comerciant, mega-corporația, statul care le susține, devine imuni la răspunderea juridică și morală consecutive afectării intereselor simplilor particulari.

Dispozitivele „smart” ale mașinii tale sau ale telefonului tău sunt pre-setate pentru a comunica instantaneu nu numai cu service-ul autorizat, ci și cu societatea de asigurări și cu poliția rutieră care, toate, indiferent de starea reală în care te afli sau de o eventuală forță majoră, ar putea considera că șofezi periculos, că ai acumulat prea multe puncte de rating scăzut sau de amendă, că pari a fi obosit la volan, că pari a vorbi în dodii și, deci, ești cel mai probabil, în stare de ebrietate sau „afumat”, și să lanseze automat comanda „stop”. Oprirea automată a mașinii ar putea interveni, de altfel, oricând (pare că) se încalcă regulile stabilite de asigurător, întrucât dealer-ul are o înțelegere cu asigurătorul în virtutea căreia ar urma să obțină niște bonusuri suplimentare sau niște economii aferente pre-setării mașinii cu aceste reguli – cumpăratorul neavând de ales (sau ignorând înțelegerea celor doi). Mașina, din aceste motive, se poate opri automat, chiar și dacă ești în plină furtună, în plin deșert, pe o trecere la nivel cu calea ferată, având pe bancheta din spate un copil bolnav sau un rănit grav. Asta pentru că mașina, telefonul sau alte dispozitive fixe ori portabile sunt „inteligente” …

3. Pentru a-l remodela, pentru a-i fabrica consimțământul, omul targeteste prelucrat[14], pe baza „modelului” avatarului său digital, compus din surplusul său comportamental. Deși ar trebui să ne personalizeze, să ne singularizeze, odată colectat și prelucrat, surplusul comportamental devine materia prima cu ajutorul căreia suntem aduși la cel mai mic numitor comun, suntem aplatizați și, ulterior, suntem supuși unui continuu proces de remodelare. Devenim predictibili și programabili, exact la fel cum pot fi programate mașinile.

Surplusul comportamental este ceea ce se adaugă comportamentului de bază.

Comportamentul bazal al omului este determinat de nevoile sale naturale – acesta este numitorul comun, repetabil și previzibil, al oricărui om. Tocmai de aceea foamea, frica, privarea senzorială sau tortura fizică au fost mereu metode aproape infailibile de control și remodelare a omului.

Comunitatea de valori, apartenența la grup, cooperarea și altruismul, adică identitatea de grup, înseamnă primul rezervor de surplus comportamental. Este ceea ce ne diferențiază ca membri ai unei comunități – familie, națiune, echipă, grup, confrerie, companie etc.

Asperitățile, diferențele și alegerile personale, individuale, adică identitatea individuală, se constituie într-un al doilea rezervor de surplus comportamental, cu mult mai vast și mai adânc decât primul. Datele cu caracter personal sunt indicatori de surplus comportamental, semnale infinitezimale ale comportamentului nostru individual, care ne diferențiază de ceilalți. Emoțiile, afecțiunile și opțiunile noastre, starea de sănătate, autoaprecierea, culoarea pielii, nuanța ochilor, vârsta, educația etc., sunt date cu caracter personal care sunt indisolubil legate de persoana noastră (și nu ar trebuie să fie în proprietatea nimănui, tocmai pentru că sunt identitatea noastră, adică noi înșine).

Poate părea de neînțeles sau de neimaginat, dar surplusul comportamental poate fi recoltat.

Când ne manifestăm identitatea de grup, emitem semnale primare ale surplusului nostru comportamental. Când ne punem datele noastre cu caracter personal la dispoziția colectorilor, plămădim și dospim uriașul cozonac al surplusului comportamental individualizat. Facem asta de bună voie sau forțat, conștienți sau nu de auto-exproprierea noastră de aceste fracțiuni ale identității noastre. Colectorii recoltează aceste date ca niște Moș Crăciuni care nu fac, ci primesc daruri, sau care se împroprietăresc prin ocupațiune[15] asupra surplusului comportamental recoltat de la noi. Pe baza acestui surplus comportamental, analizat de algoritmii și inteligențele artificiale ale colectorilor atât în succesiunea ipostazelor noastre din ultimii 20 de ani (colectorii acestor date nu omit nici un detaliu al experiențelor noastre și nu uită nicio întâmplare sau eveniment din viața noastră, în timp ce noi avem memorie selectivă și afectivă, ierarhizată în privința valorilor și omisivă cu detaliile), cât și în comparație cu indivizii similari nouă, colectorii efectuează estimări, pe baza cărora emit predicții comportamentale. Având la dispoziție imense baze de date și capacități gigantice de procesare, colectorii surplusului comportamental pot estima, cu o precizie diabolică, ce alegeri și achiziții vom face, ce decizii vom lua mâine, peste 2 săptămâni sau până la Crăciun.

Ceea ce fac colectorii de surplus comportamental nu este meteorologie – estimările lor sunt exacte pentru că au ajuns să ne cunoască mai bine decât ne cunoaștem noi înșine. Ceea ce fac colectorii de surplus comportamental nu este profeție care se împlinește prin simplul fapt că este rostită – predicțiile lor sunt matematic exacte și descriu un viitor determinat, în care liberul arbitru este anihilat.

Hazardul și incertitudinea, inerente lumii materiale, sunt țintele care trebuie anihilate, pentru a se instala certitudinea și determinismul, adică acel comportament care este de așteptat de la fiecare dintre noi. Prin aceste predicții comportamentale, voința noastră este canalizată, consimțământul ne este fabricat, iar personalitatea noastră este remodelată. Omul nu mai este el însuți. E mult mai puțin. Este un produs predictiv. Este o marfă. Dacă o tehnologie este gratis, noi suntem produsul.

Construindu-i și perfecționându-i permanent un avatar informatic, pe modelul surplusului nostru comportamental, colectorii transformă omul din persoană în cifră și îl reduc la cel mai mic numitor comun. Suntem cum ni se sugerează să fim, cum suntem înghiontiți să fim (nudge), cum ni se dictează să fim – corectitudinea politică, valorile comunității, politicile de sănătate publică, suspiciunea omniprezentă (că am fi teroriști, spălători de bani, corupți, conspiraționiști, infectați deciși să îi infecteze și pe ceilalți), ratingul de cetățean etc. sunt țepușele și andrelele cu care păpușa vodoo care ni se construiește informatic, golemul nostru tehnologic, este condiționată și canalizată comportamental.

Evident, din această recoltă rezultă continente de bani – mai important este, însă, controlul pe care îl poate asigura. Colectorii surplusului comportamental sunt capitaliștii de supraveghere, campionii „revoluției” digitale, care și-au impus modelul de „biznis” prin intermediul alianței fructuoase cu serviciile secrete, împreună cu care au generat un Big Brother planetar, atotprezent și atotputernic.

Deși nu au trecut nici 20 de ani de atunci, mulți nu își mai amintesc de vremurile legendare ale unicului corsar al oceanului virtual, cel plin de infinite resurse de surplus comportamental – mă refer la acel google originar, din anii 2001-2008, primul capitalist de supraveghere, contractant al statului sau al armatei, aliat cu serviciile secrete și cu deep state – ul american, creatorul primului mandat de președinte ale lui Barack Obama. După evenimentul din 11 septembrie 2001, când deep state – ul american era disperat să ofere o soluție la apariția acelei lebede negre (America era atacată la ea acasă, pentru prima dată de la intrarea sa în cel de-al doilea război mondial), iar google era în pragul falimentului (împreună cu tot sectorul dotcom, cum se numea atunci), a apărut ideea extracției și a procesării surplusului comportamental, ceea ce, așa cum am arătat mai sus, oferă precizie diabolică în predicțiile comportamentale, cu condiția colectării unei baze de date gigantice. Statul profund american, inclusiv armata și serviciile secrete, au descoperit că nu mai este nevoie de bugete enorme pentru monitorizarea anti-tero, pentru că există google search și personal identity profile, după care au apărut google maps, google street, google play etc.

După ce google a pus pietrele de hotar, a aparut facebook – și oceanul s-a împățit în două, iar deep state – ul american a adoptat și facebook ca un asset (chiar mai bun în monotorizare și control decât google). Apare amazon și oceanul se împarte în trei. Apple înțelege că nu poate sta departe de acest tip de economie de scală bazată pe predicțiile rezultate din colectarea permanentă a surplusului comportamental al clienților, și oceanul se împarte din nou, de data asta în patru.

Cele 4 mari întreprinderi tehnologice formează clubul gafa (google, apple, facebook, amazon) și fac trecerea la statutul a-național, care nu mai ține cont de legislația și fiscalitatea naționale, creându-și propriile legi si precepte morale (terms and conditions, comunity values), care nu mai sunt aplicate de instanțe sau de arbitri telurici, ci de instanțe hieratice, anonime, compuse de indivizi selectați de proprietari și din verificatori voluntari ai „adevărului” (fact checkers).

Microsoft cumpără, în 2016, linkedin, adică cca 500 de milioane de utilizatori, și își creează cortana, care integrează toți utilizatorii softurilor și ai platformelor de e-mail din proprietatea Microsoft (peste 1,2 mld), astfel asigurându-și intrarea în clubul capitaliștilor de supraveghere. Verizon cumpără yahoo, adică 1,2 mld utilizatori, și intră în club. Urmează, desigur, twitter, tik tok, rețelele chineze de socializare, emulii gafam din SUA și Europa, inclusiv Rusia, iar oceanul virtual al surplusului comportamental devine cam aglomerat la nivelul lui 2019.

Rezerva de date cu caracter personal, odinioară infinită, nu numai că era împărțită în zeci de fracțiuni, arhipelaguri și insulițe izolate, dar amenința cu limitarea. În plus, intervine redundanța și, deci, plafonarea economiei de scală.

Pentru că modelul de afaceri al capitaliștilor de supraveghere nu poate supraviețui decât în condiții de abundență a resurselor de surplus comportamental, a fost nevoie să se inventeze ceva care să spargă acest plafon și să readucă pe „piață” resurse nelimitate de date cu caracter personal.

Măsurarea pașilor, a bătăilor inimii, a nivelului apei în organism, a caloriilor consumate/arse, a ritmului și volumului respirației etc., tratamentele, procedurile medicale, invazive sau non-invazive, interacțiunea cu ceilalți, inclusiv cea din familie și din intimitate, totul a fost subordonat reîmprospătării stocului de surplus comportamental, atunci când resursele s-au redus sau au dispărut cu totul. În plus, a fost nevoie de o pandemie pentru a impune telemedicina, telemunca, educația și justiția digitalizate, testele obligatorii, carantina sau izolarea, supunerea față de reguli, oricât de stupide, respectul față de autorități, oricât de populate cu proști, infractori și impostori, adeziunea la ideologiile sau „știința” oficială, vaccinarea și segregarea pe criterii de (ne)vaccinare. Iar certificatul de vaccinare, pașaportul de libertate, adeverința verde – cum vreți să le spuneți – vor pune la dispoziția colectorilor surplusului comportamental date cu caracter personal care nu mai provin din surse exclusiv externe și/sau vizibile, ci direct din corpul și din măruntaiele noastre. Cândva, cu astfel de țidule obligatorii la îndemână, colectorii vor ști chiar și momentul la care se va fi născut idea de planificare a eliberării din sclavia lor – vor apăsa butonul stop/reset și totul va reveni la „nou-normalitate”. Ceea ce acum pare SF sub denumirea de Internet of things sau „dispozitive cu „cipuri emoționale”, va fi curând înlocuit de Internet of Bodies – dispozitivele de urmărire a noastră vor fi implantate în corpul nostru, sub promisiunea mincinoasă că viața ne va fi mai ușoară și mai bună.

De altfel, colectorii surplusului nostru comportamental au devenit invitabili – ne mai putem imagina lumea fără gafam (the frightful five)? Dacă un conducător al lumii ar interzice gafam, ar fi imediat calificat drept tiran și ar fi imediat dărâmat de la putere, căci am ajuns prea dependenți de gafam[16]. Nu mai există alternativă la gafam. Și culmea este că, așa cum susținea recent Roger Waters (solistul legendarei trupe Pink Floyd), entitățile din grup sunt patronate de „cei mai puternici idioți din lume”.

4. Finalitatea desenării unei lumi programabile merge mână în mână cu scopul fabricării unor oameni predictibili și programabili[17]. Desi ascunse la vedere, instrumentele acestei inginerii sociale sunt omniprezente, fiind utilizate ca resurse ale construcției unui viitor alternativ, diferit de cel natural – build back better… Instrumentele de monitorizare la purtător – ceasuri, brățări, căști, ochelari – care ne „asistă” în eforturile de a slăbi și de a face mișcare, de a mânca „sănătos”, de a ne hidrata, de a ne calma sau detensiona etc., și care ne urmăresc toate procedurile medicale, bătăile inimii, presiunea sângelui etc., par că ne fac viața simplă, dar sunt menite, de fapt, să colecteze date și informații prețioase despre noi, și nu pentru noi. Tehologiile GPS, contractele electronice, pașapoartele de vaccinare (sau „de libertate”) platformele de social media, „amicii” robotici (de gen Alexa sau Siri) și mașinile autonome au același scop – sub aparența că ne fac viața simplă și comodă, ne colectează tot surplusul comportamental, în scopul programării alegerilor și achizițiilor noastre, adică, al construcției unui viitor darwinist, deviat de la cel natural.

Am fost deja transformați în instrumente ale ingineriilor sociale, menite a ne „optimiza” și programa, ca și când mintea și trupurile noastre nu ar fi altceva decât tehnologii[18]. Ceea ce riscăm să pierdem este controlul asupra propriului destin și asupra propriilor alegeri, liberul arbitru în sine. Odată cu această pierdere, dispare și sentimentul împlinirii și al apartenenței, care este antrenat de propria intenționalitate (ori de propriul curaj, talent sau merit).

Odată ce „mandatăm” mașinile, algoritmii și Inteligențele Artificiale să acționeze în locul nostru, cedăm și controlul asupra propriilor dorințe și decizii, asupra propriilor alegeri și achiziții. Dacă am „externalizat” către programatori și companiile digitale responsabilitatea pentru evaluările și judecățile care ar trebui să ne definească la nivelul intrinsec cel mai intim, am renunțat la aproape tot ceea ce înseamnă condiția noastră umană și am pășit hotărât pe panta fatală a regresului cognitiv. Deja mulți oameni au ajuns să lase pe seama algoritmilor ce film să vadă, ce meniu să gătească, ce știri să urmărească, ce „prieteni” să frecventeze și chiar ce persoane să întâlnească pentru aventuri amoroase sau pentru întemeierea unei familii – deviza omului nou-normal pare a fi „de ce să fac efortul de a gândi când pot da click și rezolva totul ca prin magie?”.

Vă imaginați, totuși, cum ar fi să aveți ca șef o aplicație, cum ar fi să va „judece” un algoritm în loc de un judecător, cum ar fi să vă „trateze” un mecanism automat în loc de un doctor, cum ar fi să vă „consoleze” o Inteligență Artificială în loc de un preot sau de un psiholog?

În mod evident, prin această „externalizare” ne expunem celei mai periculoase forme de manipulare – cea pe care nu o mai putem percepe, pentru că a devenit banală. Ajungem să credem că deciziile luate de alții[19] pentru noi sunt chiar deciziile noastre (de care, culmea ironiei, ne atașăm emoțional).

Ne dorim să credem că tehnologia ne întărește controlul asupra propriei vieți și asupra circumstanțelor acesteia, dar tehnologia poate să ne transforme în figuri de plastilină, remodelabile conform scopurilor proprietarilor tehnologiei.

Am fost avertizați nu numai de Shoshana Zuboff, în 2019 (Surveillance Capitalism), ci și de B. Frischmann și E. Sellinger, în 2018 (Re-engeneering humanity) – companiile, organizațiile și instituțiile care crează și utilizează tehnologii „smart”, liderii ingineriilor tehno-sociale, ne seduc cu pomisiunea că uneltele „inteligente” ne vor face viețile mai bune și mai ușoare. Ca orice narativ referitor la progres, aceasta nu este întreaga poveste. Pe cărarea pavată cu cărămizi galbene care duce la castelul Vrăjitorului din Oz pare că ne îndreptăm spre lumea magică în care toate problemele noastre se vor fi terminat, dar riscăm să ne pierdem pe noi înșine pe drum, riscăm să devenim din ce în ce mai predictibili și – mult mai rău – programabili, exact la fel ca mașinile[20]. În siajul acestei vaste acțiuni de seducție, magicienii tehnologici au marcat lucrurile, dispozitivele și mașinile „smart” cu iluzia umanității, dar noi riscăm să devenim  semenii omului de tinichea, goliți de raționalitate emoțională.

Ar trebui să ne temem de faptul că devenim din ce în ce mai robotici, în loc să ne speriem de roboți – este esential să încorporăm tehnologiei valorile umane, înainte ca tehnologia să invadeze valorile umane și condiția umană, în sine. Problema nu este neapărat că asistăm la ascensiunea mașinilor „inteligente”, ci că se instalează regresul cognitiv al umanității, iar noi nu reacționăm hotărât contra acestei tendințe. Ca într-o corporație preocupată exclusiv de reducerea costurilor, în lumea de azi s-a făcut outsourcing în privința procesului decizional – am „mandatat” în acest scop sistemele algoritmice pe care nu le deținem și pe care nu le înțelegem pe deplin.

Confruntați cu provocări sau crize, lăsăm altora posibilitatea de a risca și a avea succes, pentru că nu avem convingerea că am fi tipul de oameni care marchează și câștigă. Acesta este sindromul impostorului, de care suferă mai mult de trei sferturi din populația lumii[21]. El va afecta și mai mult omul, pe măsură ce deciziile ne vor fi luate, iar alegerile noastre vor fi făcute de lucrurile „smart” și de aplicațiile care „ne ușurează” viața.

Avansul tehnologic actual a devenit nociv tocmai pentru că aplatizează, aduce omul la cel mai mic numitor comun, diminuează condiția umană, refuzându-i liberul arbitru.

Temerea cea mai veche a umanității, aceea că mașina va înlocui omul (începând prin a-i răpi locul de muncă) este depășită, în prezent, de realitatea că la capătul celălalt al raportului juridic nu se mai află un om sau o persoană juridică, ci un mecanism automat, un algoritm sau o „aplicație”. Grav nu este doar trendul inexorabil către un ocean de „inutili social” creați prin înlocuirea salariaților cu aplicații. Dezastruos este faptul consumat al înlocuirii unor responsabili umani cu algoritmi. Poate că, în prezent, suntem doar contrariați că suntem judecați și pedepsiți pentru „încălcarea standardelor comunității” de algoritmi ascunși sub paravanul fact checkers, dar în curând vom avea aplicații în loc de șefi, judecători, medici, psihologi, profesori, antrenori etc. și nicio persoană fizică sau juridică pe care să o facem responsabilă, juridic sau moral, pentru suferințele, daunele și șansele noastre pierdute ori idealurile noastre distruse.

Regresul cognitiv va fi și un regres juridic – este suficient să urmărim această involuție de la contractul – rațiune, egalitate de șanse și libertate, la contractul irational, la rebutul contractual (axat pe dezinfomare și capcane intinse co-contractantului) și, în final, la necontract[22].

Din nefericire, regresul cognitiv este și un regres democratic și cultural. Omul a „învățat” să fie supus[23], să își semnalizeze virtutea de a fi progresist, pro-știință oficială, anti-tradiție și cultură, individualist și hedonist, chiar în ciuda propriilor convingeri sau în disprețul propriilor interese personale sau familiale, și a decis să fie om nou-normal, care detestă familia, casa și viitorul – lucruri care, de altfel, țin de condiția umană unviversală și perenă.

[1] David Milgram spunea că din supunerea față de autoritate suntem capabili de atrocități.

[2] Sintagma manufactured consent a fost utilizată, pentru prima dată, de Noam Chomsky, în cartea sa omonimă, și se referea la modul în care mass-media americane au convins publicul de „necesitatea” și ”justețea” războiului din Vietnam.

[3] Noțiunea de „necontract”, care pare un joc de cuvinte, apare în lucrarea Shoshanei Zuboff, The Age of the Surveillance Capitalism. The fight for a human future at the new frontier of power, editura Hachette Book, New York, 2019, p.219. În septembrie 2018, Telekom a utilizat termenii „necontractul” și „neabonamentul” în naivele sale reclame făcute odată cu lansarea unui nou serviciu de comunicare mobilă, fără ca autorii să înțeleagă semnificația profundă și preocupantă a necontractului (https://www.paginademedia.ro/2019/03/sa-bomboneasca-toata-lumea-reclamat-la-cna-forul-n-a-gasit-nicio-incalcare/). În doctrina consacrată vechiului Cod civil era, deseori, utilizată și noțiunea de cvasi-contract (aproape-contract), pentru a descrie sursa generatoare de raporturi juridice care nu erau nici contract (acorduri de voințe), nici delicte civile sau cvasi-delicte (acte ale destinului, evenimente).

[4] În 2014, Amazon a cumpărat un patent pentru un sistem de anticipare a ceea ce consumatorii ar vrea să cumpere, înainte ca aceștia măcar să fi avut conștiința faptului că vor să cumpere. Aceeași finalitatea o are funcția „news feed” a Fecbook – informația și opinia sunt puse pe pagină într-o ordine anume, în așa fel încât voința și intanționalitatea autoriului să fie canalizate înspre „alegerile” pe care algoritmii le fac în locul utilizatorului.

[5] Jonathan A. Obar, Anne Oeldorf – Hirsch, „The Biggest lie on the Internet: ignoring the privacy policies and Terms of Service Policies of social networking services”, apud Shoshana Zuboff, op.cit., p.236.

[6] apud Shoshana Zuboff, op.cit., p. 242.

[7] Noțiunea de cip emoțional nu are sensul că lucrurile sau dispozitivele „smart” ar fi dotate cu emoții (după modelul personajului Data, din Star Treck, care este un cyborg), ci sensul că aceste cipuri sunt destinate să detecteze emoții.

[8] Din acest punct de vedere, sistemul totalitar chinezesc al ratingului de cetățean (creditul social), care evaluează viața, drepturile și libertatea cetățenilor în funcție de punctele de bună/rea purtare, și care utilizează camere de luat vederi pentru a putea efectua astfel de evaluări, pare a fi anacronic și greoi ca un tanc sovietic.

[9] apud Shoshana Zuboff, op.cit., p. 285.

[10] O tehnologie similară și-a dezvoltat și compania Emoshape, începând din 2017.

[11] Pentru amănunte, a se vedea Shoshana Zuboff, op.cit., p. 281-283.

[12] La început, a fost Cuvântul …

[13] Mai nou, vaccinurile cu manipulare genetică introduc chiar în interiorul corpului „pacientului” instrumente de dimensiuni nanometrice (asupra cărora titularii patentelor dețin drept de proprietate industrială) capabile să emită semnale de activare a anticorpilor organismului și de creație a unor proteine cu rol de soldat în lupta cu agenții patogeni, dar și să transmită aceste semnale înapoi la „proprietar”, adică la colectorul datelor cu caracter personal, care poate, de asemenea, să comande acesotr instrumente alte feluri de acțiune la nivel celular.

[14] Telefonul meu îmi poate spune cât timp pot face până la țară, cu mașina mea, înainte ca eu să mă decid să plec la țară. Zilnic, când mă ridic de la birou, telefonul meu îmi spune pe unde să o iau pentru a ajunge acasă, la facultate, la întâlnirea programată, ca și când mi-ar citi sau chiar mi-ar anticipa gândurile și intențiile. Când telefonul meu „smart” îmi „spune” unde și cât să mă deplasez (și o face din ce în ce mai des), se întâmplă aproape de fiecare data ca intenția mea să fie exact cea anticipată. În tot acest timp, telefonul meu „smart”, care a devenit un fel de extensie a mâinii mele, emite permanent semnale despre mine și comportamentul meu. Întrucât sunt unul dintre milioanele de cetățeni români care fac un hobby din pescuitul sportiv, youtube îmi trimite pe telefonul meu „smart”, zilnic, sugestii de filmulețe cu pescuit la crap/șalău/somn, care conțin, desigur, plasare de produse.

[15] Pentru o discuție relativă la natura juridică a acestui drept, a se vedea: https://www.juridice.ro/732442/iccj-natura-dreptului-patrimonial-al-fabricantului-bazei-de-date.html.

[16] Gafam – acronim de la google, apple, facebook, amazon, microsoft.

[17] Nicholas Carr, Cuvânt înainte la cartea lui Brett Frischmann și a lui Evan Sellinger, Re-engineering Humanity, Cambridge University Press, Cambridge, 2018.

[18] Ibidem.

[19] Cine sunt ceilalți? Cel mai probabil, corporațiile și guvernele care le sunt fidele ca niște vătafi.

[20] Brett Frischmann și a lui Evan Sellinger, Re-engineering Humanity, Cambridge University Press, Cambridge, 2018, Introducere.

[21] https://www.medicalnewstoday.com/articles/321730#symptoms; https://www.mediafax.ro/stiinta-sanatate/asociatia-de-hipnoza-70-dintre-oameni-inclusiv-kate-winslet-sufera-de-sindromul-impostorului-15658139.

[22] Din păcate, Codul civil, deși scris în 2009 și intrat în vigoare în 2011, nu este deloc adaptat realității indeniabile a necontractului (așa cum nu este adaptat realității contractelor iraționale). Este, însă, o temă pentru un viitor Cod comercial.

[23] Compliance, inclusiv acel departament din corporație, vine din supunere (submission), cauzată de lipsa de încredere în sine, și nu din înțelegerea rațională a necesității de a te supune. Libertatea nu este necesitatea înțeleasă (Hegel), ci persistența în timp a voinței (Sartre). Încrederea în sine nu este un dat al destinului (o ai sau nu), ci o calitate care se dobândește și se învață. Trebuie să vrei să vrei (după expresia lui Jean Paul Sartre) ca să ajungi să ai încredere în tine și să fii liber. Cu încrederea în tine, poți schimba lumea. Cu credința în „virtuțile” supunerii ajungi să îți iubești captivitatea și confortul coliviei.

[1] Studiul este evocat de Shoshana Zuboff, op.cit., p.242.

[2]Studiul este evocat în cotidianul Les Echos, ediția din 31 ianuarie 2018, într-un articol semnat de Gaspard Koenig.