Intr-un interviu in Romania libera, din decembrie 2012[1] am declarat, printre altele, ca DNA ar trebui desfiintata. Argumentele mele tineau, in general, de coliziunea cu Constitutia a legislatiei referitoare la DNA, dar si de dublarea inutila si costisitoare a parchetelor de pe linga instante cu acest parchet anti-coruptie. Pe platforma de dezbateri contributors.ro, dl Cristian Ghinea (pe care nu il cunosc personal, dar care parea acum ceva ani sa aiba o conceptie sanatoasa despre politicile publice) a criticat opinia vehement, fara argumente, electoral. Nedorind sa las impresia ca mi-e teama de dezbatere (sau ca prefer contra-argumentului acceptul tacit al criticilor neintemeiate si al ironiilor nereusite), am raspuns atunci, printr-un simplu coment la acel material, ca afirmatia mea din interviul din Rl – una marginala, de altfel, dar care a “beneficiat” de un sub-titlu interesant - “Piperea : DNA ar trebui desfiintata”, ceea ce a facut ca interviul sa devina un adevarat “viral” pe internet – este argumentata cu texte legale si doctrinare, dar si cu jurisprudenta si calcule economice si ca eu nu obisnuiesc sa spun ceea ce auditoriul si-ar dori sa auda. Acestui raspuns i-au urmat o sumedenie de alte comentarii, inclusiv ale dlui Ghinea, vadit rau-voitoare si gresite, unele chiar injurioase. Ceea ce m-a surprins neplacut a fost vehementa acestor critici, toate bazate pe argumentul fals al dlui Ghinea cum ca DNA este parte a Parchetului General. DNA nu este o sectie specializata a Parchetului general, nu e o parte integranta a acestuia, ci un sistem de parchete paralele cu cel al parchetelor clasice. Ca specialist in drept si, uneori, comentator al politicilor, nu sunt dispus sa spun numai ceea ce ar vrea sa auda sau sa citeasca “andrisantii”. Daca politicianul populist se teme sa spuna ca DNA  este o institutie care nu ar trebui sa existe, caci toata lumea se asteapta ca politicienii sa spuna cit de virtos vor lupta ei contra coruptiei, eu nu ma tem sa o spun pe sleau. Mai ales acum, cind discutiile, la adapost de “focul” alegerilor, pot fi calme si argumentate.Sa reamintim ca, pina in 2005, DNA – Directia Nationala Anticoruptie – s-a numit PNA (“Parchetul National Anticoruptie), o creatie artificiala a lui Adrian Nastase, unanim criticata pentru ineficienta si neconstitutionalitate. PNA urma modelul Parchetului National Anti-Mafia din Italia anilor 90 (aceea Italie care acum nu mai are un astfel de parchet si care, in anii 2000, a fost o “campioana” la condamnari CEDO tocmai pe “motive” de parchet anti-mafie...).Cu exceptia denumirii si a implicarii/neimplicarii/reimplicarii presedintelului, CSM-ului si a ministrului justitiei in numirea sefului acestei institutii, nimic nu s-a schimbat in cazul DNA fata de situatia initiala a PNA. Totul in cazul acestei institutii este (prea) politic, neconstitutional, ineficient si costisitor.Institutia DNA, in intregul sau, incalca atit Constitutia, cit si CEDO.I. De ce institutia DNA vine in colizune cu Constitutia?Activitatea procurorilor se desfasoara in cadrul Ministerului Public, sub autoritatea ministrului justitiei. Aceasta activitate este supusa principiului subordonarii ierarhice (art. 131-132 din Constitutie).Conducerea Ministerului Public apartine Procurorului General, care este desemnat, la propunerea Ministrului Justitiei, de Presedintele tarii. Conform art. 72 din Legea de organizare judiciara, Procurorul General exercită controlul asupra tuturor parchetelor. Cu o exceptie : DNA. Acesta institutie este o structura autonoma in cadrul Ministerului Public, fiind in coordonarea Procurorului general (si nu in subordinea sa). DNA este chiar, conform art. 81 alin.2 din Legea de organizare judiciara, o institutie independenta de instantele judecatoresti si de celelalte parchete. DNA are personalitate juridica.Asadar, DNA este o institutie autonoma si chiar independenta de celelalte autoritati, ceea ce poate insemna, la extrema, ca se elimina si “autoritatea ministrului justitiei” (sub care Constitutia spune ca si-ar exercita activitatea toti procurorii). Relatia institutionala intre Procurorul general si seful DNA (si, implicit, si procurorii DNA) este si mai problematica, din moment ce subordonarea ierarhica este inlocuita cu autonomia si coodonarea; oricit ne-am stradui, “coordonare” nu inseamna “subordonare”.DNA are si personalitate juridica, ceea ce inseamna ca are sediu si buget propriu. DNA nu este, deci, o simpla directie specializata in cadrul Parchetului general. Spre comparatie, a se observa ca DIICOT este o astfel de structura specializata, dar ea este in continuare in subordinea Procurorului general (art. 75 alin.2), procurorul general putind cere revocarea din functie a procurorilor care fac parte din aceasta structura (art. 75 alin.10), iar prin Procurorul general, aceasta directie specializata (DIICOT) este sub autoritatea ministrului justitiei, asa cum pretinde Constitutia.Atributiile sefului DNA referitoare la procurorii din subordine sunt identice cu cele ale procurorului general : incadrarea procurorilor la DNA, se efectueaza pe baza de ordin al sefului DNA (aviz amatorilor de coment-uri - numai numirea in functia de procuror este de competenta presedintelui, cu avizul CSM, conform art. 134 alin.1 din Constitutie, nu si incadrarea unui procuror, care are deja aceasta functie, in structura DNA); evaluarea si controlul procurorilor din subordine si, la nevoie, revocarea acestora, se efectueaza, de asemenea, prin ordin al sefului DNA; toate acestea rezulta din art. 87, Legea de organizare judiciara. Seful DNA este, deci, un fel de patron al procurorilor din cadrul DNA, nefiind impiedicat sau temperat in atributiile sale manageriale referitoare la personal decit de un simplu aviz referitor la revocare obtinut de la CSM. Paradoxul este ca, desi procurorii din DNA sunt subordonati ierarhic sefului DNA, institutia in sine este independenta, autonoma si are personalitate juridica. In sistemul instantelor judecatoresti, situatia este exact inversa : judecatorii, ca persoane, sunt independenti si inamovibili, iar instantele, desi sunt persoane juridice de drept public, sunt subordonate din punct de vedere institutional si bugetar ICCJ, ministerului sau CSM-ului.Sefii celor doua institutii paralele trebuie sa emita anual, doua rapoarte : DNA raporteaza la CSM si la ministrul justitiei, intr-un mod independent de Procurorul general, care face acelasi lucru (a se analiza comparativ art. 79 cu art. 88 din Legea 304/2004). Cei doi sefi de parchete nu raporteaza direct parlamentului. Concluziile celor doua rapoarte anuale sunt prezentate parlamentului de ministrul justitiei.Ambele institutii – atit Parchetul general, cit si DNA - functioneaza pe linga ICCJ.In fine, procedura de numire a celor doi sefi de parchete este identica : art. 54 din Legea nr.303/2004 privind statutul judecatorilor si al procurorilor dispune ca si Procurorul general, si seful DNA sunt numiti, la propunerea ministrului justitiei, de presedintele tarii. Asadar, legitimitatea celor doi sefi de institutie este egala. In aceste conditii, coordonarea pe care ar trebui sa o exercite Procurorul general asupra sefului DNA se transforma, practic, in competitie intre cei doi. Este cam acelasi joc ce se deruleaza in relatia institutionala dintre Presedintia Romaniei si seful Guvernului.In concluzie, DNA este o dublare – neconstutionala - a Ministerului Public. Se impune urgenta sa transformare in sectie specializata pentru lupta contra coruptiei, pe modelul DIICOT. Pina nu se intimpla ca, intr-o instanta sau la Curtea Constitutionala, institutia, cu totul, sa fie desfiintata pentru ne-conventionalitate sau neconstitutionalitate.Dincolo de oameni si de personaje, ramin institutiile. Trebuie sa recunoastem intr-un final ca aceasta institutie, DNA, a fost o greseala. A gresi e omeneste (mai ales cind Uniunea Europeana si ambasada SUA lauda aceasta greseala). Dar a persevera in greseala este diabolic.II. De ce este DNA in contradictie cu CEDO?Legea nr.303/2004 privind statutul procurorilor si judecatorilor face din procuror un magistrat, prin chiar art.1 din lege[2]. Conform acestui text, este “activitate de magistratura” si ceea ce face judecatorul, si ceea ce face procurorul. Prima facie si pe intelesul tuturor, este evident ca procurorul este cel care – ca si avocatul – pretinde sau apara ceva in fata judecatorul si ca este ilogic ca jucatorul si arbitrul sa fie imbracati in acelasi echipament. Justitia se realizeaza prin instantele judecatoresti, prin judecatori (art. 126 alin.1 din Constitutie). Justitia nu se realizeaza prin procurori.In orice caz, Constitutia nu il numeste pe procuror “magistrat”. Procurorul isi exercita functia in cadrul Ministerului Public (care este reglementat in Constitutie sub sectiunea a II-a a capitolului “Autoritatea judiciara”). El este supus principiului subordonarii ierarhice si este sub autoritatea Ministrului Justitiei. Chiar daca procurorii sunt reprezentati in Consiliul Superior al Magistraturii, prin 5 membri alesi de si dintre procurori si prin Procurorul General, nu inseamna ca procurorul este un magistrat, intrucit el : (i) nu este independent : procurorul este supus controlului ierarhic si, prin “autoritatea” pe care o exercita asupra sa Ministrul Justitiei, el este parte a puterii executive; si (ii) nu este impartial: in litigiile penale, procurorul isi sustine propria cauza in fata judecatorului; el urmareste sanctionarea incupatului, sustinindu-si acuzarea cu rechizitoriul si cu probele.Mult mai important, procurorul nu este “magistrat” in sensul pe care CEDO il da acestei notiuni (pentru detalii, a se vedea cauza Pantea contra Romaniei). Or, asa cum rezulta din art. 20 alin.2 din Constitutie, o lege interna care este in contradictie cu CEDO sau cu jurisprudenta CEDO, este inaplicabila. Asa ca, in orice litigiu in care s-ar pune problema daca procurorul este sau nu este magistrat, art. 1 din Legea 303/2004 este in-aplicabil; acest text, practic, nu exista, in raport de solutia din cauza Pantea contra Romaniei.Pozitia convenabila si dezirabila a procurorului in sistemul judiciar roman este aceea de avocat al acuzarii. Numai in aceasta postura procurorul ar putea avea necesara independenta profesionala si numai in aceasta calitate procurorul ar putea sa evite sau sa se opuna cu succes ilegalelor conturnari ale deciziilor sale profesionale (sup, nup, trimitere in judecata...) de catre seful sau ierarhic.

[1]http://www.romanialibera.ro/opinii/interviuri/gheorghe-piperea-dna-ar-trebui-desfiintata-285894.html.

[2] “magistratura este activitatea judiciară desfăşurată de judecători în scopul înfăptuirii justiţiei şi de procurori în scopul apărării intereselor generale ale societăţii, a ordinii de drept, precum şi a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor”