La inceput de an 2013, am sa va cint o poveste din la. Da, e ceva cu cai verzi pe pereti. Vorba cintecului. E in trei parti. Daca imi ajuta Al de sus, caii verzi pe pereti ar putea deveni un fantasy „adevarat”.I. Tinerete fara de batrinete si viata fara de moarte  este un basm romanesc, cules de Petre Ispirescu. Este o poveste ciudata, fara echivalent in cultura populara a altor popoare europene. La nasterea sa, un fiu de imparat plinge continuu si exasperant, pina cand tatal sau, imparatul, ii face o promisiune totalmente neobisnuita : „taci, fiul meu, ca ti-oi da tinerete fara batrinete si viata fara de moarte”. Ca si cind ar fi auzit-o si ar fi inteles-o, fiul de imparat accepta promisiunea si se opreste din plins. La maturitate, fiul de imparat ii cere tatalui sau sa isi tina promisiunea. Neavind de ales, imparatul il lasa pe mostenitorul tronului sau sa plece in cautarea acestui neobisnuit dar. Ghidat de armasarul sau - o fosta mirtoaga, devenita armasar dupa ce a mincat jar, adica s-a hranit cu foc - fiul de imparat gaseste drumul catre tarimul celor tineri si vesnici. Traieste acolo in liniste (si plictiseala), fara prea mari convulsii, singur, alaturi de alte doua fiinte tinere si vesnice (femei amindoua). Timpul sau se dilata, incit cele citeva saptamini "petrecute" pe acel tarim sunt secole in realitatea imediata, umana. Intimplator, fiul de imparat nimereste in Valea Plingerii. Din acel moment, o dorinta nestavilita il acapareaza : vrea sa isi revada parintii, familia, prietenii. Desi este avertizat ca va fi rau de el daca paraseste tarimul vesniciei, el nu accepta sa ramina. Pleaca spre parasita imparatie paminteana a tatalului sau. Armasarul care mincase foc il lasa la granita tarimului vesnic, facind cale intoarsa. Pe drum, treptat, fiul de imparat imbatrineste in citeva ore cit sa acopere secolele petrecute pe tarimul tineretii si vesniciei. In fata ochilor i se perinda imagini a ceea ce s-a intimplat cu oamenii si locurile pe care le stia. Ajunge la locul palatului parintilor sai, unde gaseste doar ruine. Trecusera de la plecarea sa peste 400 de ani. Nu mai are decit o dorinta : sa vada mormintele parintilor sai si apoi sa moara.Oare de ce ar vrea cineva sa moara, dind la schimb tineretea si viata vesnica? Nu cumva nemurirea este un dar care devine o povara?Luceafarul , poemul epic al lui Mihai Eminescu, ne spune povestea Catalinei, o muritoare, care viseaza la Luceafarul nemuritor de pe cer, dar care sfirseste prin a se indragosti de Catalin, un muritor. Catalina este fascinata de Luceafar, o fiinta „nemuritoare si rece”, vazuta de noi ca cea mai stralucitoare stea de pe cer. Catalina crede ca il iubeste pe Luceafar, desi este doar fascinata de el. Il invoca, spunindu-i „cobori in jos” (desi e evident un pleonasm, expresia este sugestiva pentru ceea ce inseamna inversul ascensiunii - decaderea, coborirea pe scara lui Iacob; „coborirea in jos” inseamna, metafizic, trecerea voluntara de la stadiul de fiinta inaltata, nemuritoare, la stadiul de muritor, de om). Luceafarul da curs invocarii si coboara (mai precis, se pogoara). Se indragosteste la rindul sau de muritoarea Catalina la primul contact vizual. Dar Luceafarul isi da seama ca nu o va putea iubi daca nu paraseste starea de nemurire in care se afla. Este pe punctul de a renunta la nemurire, pentru a o putea iubi pe muritoarea Catalina. Intre timp, insa, Luceafarul afla ca muritoarea Catalina se indragostise de Catalin. Dragostea este egoista si exclusivista. Unde incape Catalin, evident, nu mai incape Luceafarul. Catalina a ales. Dar de ce Catalina cea muritoare a facut agest gest aparent inexplicabil? In definitiv, Catalin, cel de care se indragosteste atit de neasteptat, este un simplu „paj” la curtea princiara, adica un individ foarte comun, un muritor fara nimic special, in timp ce Luceafarul este o fiinta nemuritoare, stralucitoare, ofertanta. Alegerea Catalinei pentru paj, in defavoarea nemuritorului, este, totusi, logica si explicabila prin frica si fascinatia oricarui om fata de un neumuritor. E o metafora foarte subtila a lui Eminescu, desi pentru noi toti, cei care, in scoala generala si in liceu, am citit si recitat Luceafarul (mai ales cind am fost omisi in optiunile lor de fetele din liceu de care eram fascinati si care ne intimidau), atributul de „paj” a parut a fi doar o manifestare a dispretului suveran al lui Eminescu fata de cei mai putin „inalti” decit el, cel care indirect se identifica cu Luceafarul. Orice om, oricit de insignifiant, e infinit mai „interesant” decit nemuritorii, tocmai pentru ca e om. De un om nu esti fascinat si nici speriat sau intimidat (sau, in orice caz, nu de orice om). Pe un om il poti iubi sau uri, il poti dispretui sau ignora. Un nemuritor, insa, nu poate stirni omului decit fascinatie, frica, intimidare. A trai in preajma unui nemuritor inseamna sa accepti ca, la un moment dat, tu vei imbatrini si vei muri, in timp ce nemuritorul va ramine tinar si ... nemuritor. Interesant este ca Luceafar se citeste, in latina si in engleza, Lucifer : acesta este nimic altcineva (altceva) decit ingerul decazut al raului, adversarul lui Dumnezeu. A deveni tu insuti nemuritor inseamna a trai in singuratate (sau intr-o singuratate „in doi”) la nesfirsit, ceea ce pentru un „posesor” de suflet este i-logic. Ambele variante sunt inspaimintatoare, terifiante, grotesti. Probabil ca, realizind oroarea acestor doua optiuni, Catalina s-a speriat, si-a dat seama ca a fost doar fascinatie ceea ce a simtit fata de Luceafar, si nu iubire. Si a renuntat la Luceafar, in favoarea unui muritor de rind. Practic, si-a gasit refugiu in iubirea fata de un muritor de rind. Luceafarul, vazind logica acestei alegeri si realizind diferentele inconciliabile dintre cele doua lumi, s-a intors in lumea sa, pe cer, unde continua sa straluceasca. Nemuritor si rece.Intr-adevar, cine si-ar dori sa traiasca o vesnicie, vazind toti semenii sai cum imbatrinesc si mor? Who wants to live forever, anyway? Faptul de a ramine singur, fara emotii, fara un vis (sau cu visuri, idealuri care vor fi „decedat” pina la virsta normala a omului, de pina in 100 de ani), dincolo de bine si de rau, face ca viata sa nu mai aiba logica pentru o fiinta care are suflet, pentru ca o astfel de „viata” nu mai are sens. Sufletul nu este altceva decit legatura emotionala cu alti oameni. "Caramizilie" din care este construit sufletul sunt emotiile, fie ele pozitive (iubire fata de familie, respect fata de inaintasi) sau negative (ura, dispretul, teama fata de dusmani, competitori, straini, intuneric etc.) deopotriva. Suntem fiinte relationale, nu putem fi singuri fara a ne pierde sufletul. Principalul arhitect al sufletului nostru suntem noi. Si tot noi avem optiunea de a ne construi sufletul din emotii. Preponderent pozitive sau negative.Legatura Luceafarului cu Tinerete fara batrinete si viata fara de moarte este surprinzatoare si bizara. Nu putem presupune ca Petre Ispirescu ar fi avut vreun dialog in timp cu Eminescu. Mai degraba, putem presupune ca amindoi au simtit ceea ce, semi-inconstient, simtim toti : mitul nemuririi.Printul (fiul de imparat, in limbajul nostru popular) care a acces la tarimul nemuririi si tineretii vesnice, a trait alaturi de alte doua fiinte nemuritoare (ce erau deja pe acel tarim iesit din timp) dar, printr-un declic in continuumul atemporal in care „traia”, si in ciuda avertismentelor celor doua nemuritoare „mai vechi”, a trecut prin Valea Plingerii. Trecerea pare a fi fost o intimplare : alergind dupa un iepure, treptat Printul a patruns in Valea Plingerii; dar iepurele nu e nimic altceva decit tentatia sufletului, faptul de a tinji dupa lumea careia ii apartii, dar pe care ai parasit-o, regretul mortalitatii; printul isi da imediat seama ca sufleteste apartinea altei lumi, aceleia pe care o parasise. Cine vrea sa traiasca pentru o vesnicie, in aceasta singuratate atemporala? Nimeni, nicio fiinta care este inca om si are suflet. De aceea Printul pleaca sa isi re-vada parintii si prietenii. Dar este mult prea tirziu. Ceea ce pentru el insemnase clipe, pentru lumea pe care o parasise si in care isi dorea sa revina insemnase secole. Toti cei din vremea lui disparusera. Lumea lui disparuse. Asa ca moartea sa rapida este logica. Ca si Printul, si Catalina refuza viata alaturi de un nemuritor, si ea refuza nemurirea.Elementul comun si mai subtil al celor doua istorii este fascinatia. Sa zicem ca l-ati intilni pe Aristotel, printr-o improbabila calatorie in timp. Sau pe Sfintul Apostol Pavel, ori pe Sfintul Ilie (care, conform Vechiului Testament, a fost ridicat la cer, intr-un car de foc, in trup, viu si nevatamat). Cum ati reactiona? V-ati speria, desigur, atit fi intimidati. Si fascinati. Dar daca ati intilni un nemuritor propriu-zis, unul care a trait 3 mii de ani si mai poate trai inca 3 mii de ani? V-ati speria. Ati fi fascinati. Si i-ati deveni ostili. Asta au facut si oamenii din timpurile primordiale : s-au speriat de „Fii lui Dumnezeu”, i-au ostracizat, si i-au facut ostili, dusmani. Si-au creat imagini despre ei (Zeii sunt imagini arhetipale, nemuritoare, ale omului), dar i-au temut si i-au urit.A fi om inseamna a fi muritor. A fi ne-muritor inseamna a fi ne-om. Existenta umana exclude ideea nemuririi. Oamenii, ca ansamblu al prezentului sau in evolutia lor istorica, ar lupta contra nemuritorilor, pentru a-si pastra modul de viata existential, pentru a pastra controlul si puterea, pentru a-si pastra locul pe planeta etc. Aceasta lupta este an-istorica, perena. Religia iudaica si cea crestina (ba chiar si cea musulmana) vad neumurirea, invierea in trup (nu ca spirit) ca fiind realizabila in alta lume, o lume a nemuritorilor („imparatia cerurilor”, alam al mittal). Nirvana, din budism si hinduism, este o alta lume, nu este lumea noastra, a muritorilor.Sa revenim in prezent. Oare nu suntem si acum fascinati deimaginile arhetipale ale prezentului si, in acelasi timp, nu le detestam? Uitati-va la conceptul de star, de vedeta. Fascinatia initiala este una de tip fan (pentru fiecare star se formeaza acele „groupies” care nu fac altceva decit sa il urmeze pe micul zeu in turnee si in concerte; fiecare star are postere, pe care ni le lipim pe pereti, la loc de cinste, are fan-cluburi, are facebook si twitter folowers etc.). Apare apoi fascinatia de tip paparazzi – vrem sa fotografiem vedetele, vrem sa le atingem, vrem sa stim mai multe amanunte despre ele, despre viata lor intima, vrem sa stim ca sunt oameni ca si noi (desi suntem convinsi de contrariu). In fine, pe urmatoare treapta apare fascinatia de tip psihologic sau chiar patologic : teama, frica, angoasa, invidie la adresa vedetelor. Michael Jackson a devenit star la 5 ani si megastar la 20 de ani. Cine l-a mai inteles? Cine l-a mai iubit? J.K Rowling, autoarea cartilor cu Harry Potter, a devenit miliardara in numai 7 ani de la publicarea primului volum. Apoi a divortat, a ramas singura, fara prieteni : cei vechi sunt intimidati de ea, iar cei noi nu ii sunt prieteni, ci doar profita de celebritatea sa si de banii sai. Paradoxul este ca, dupa ce devin celebre si isi consuma toate asteptarile pe care le au de la acest statut, toate starurile isi doresc un pic de intimitate, urasc paparazzi, detesta sa fie mereu in centrul atentiei, pe scurt, isi doresc sa fie muritori, macar un pic. De altfel, in toate legendele despre zei si despre nemuritori, se spune ca acestia ne-au invidiat ori si-au dorit sa fie muritori, macar o clipa. Ce avem noi, muritorii, atit de interesant pentru alte fiinte, pentru ne-oameni? Suntem asa cum suntem, in primul rind prin locul si momentul afective, emotionale, familiale, etice, sociale si istorice pe care le ocupam. Omul este om pentru ca este muritor. El are familie, prieteni, co-nationali sau co-religionari. In aceasta pozitie are emotii, traieste prin afecte, este legat de alti oameni, din prezent, din trecut sau din viitor. Are suflet. Sufletul este ingredientul care iti „permite” sa iubesti, sa ai pasiuni sau compasiuni (dar si sa urasti, sa nu ai compasiune, sa faci rau, in general). Fiintele nemuritoare nu (mai) au suflet. Sunt dincolo de bine si de rau.Oare asa ne-a creat Dumnezeu? Sa fim, sa vietuim „dotati” cu suflet? Si cind vom disparea toti, ce se va alege din mostenirea noastra, sufletul nostru? Genele noastre?Ce inseamna om? Avem trup, minte si emotii, dar suntem marcati de mortalitate. Suntem fiinte de tipul coralilor, traind ca generatie (oricare dintre noi suntem, succesiv : copil, adult, batrin; copil, tata, bunic, strabunic) si experimentind dragostea concreta si temporala (iubesti pe cineva, contemporan cu tine, nu iubesti si nu ai compasiune pentru un nemuritor, o fiinta care este iesita din timp). Suntem fiinte de relatie si interdeterminare sociala si personala. Avem libertatea optiunii si putem actiona.Este om cel care traieste mii de ani? Cind asisti la imbatrinirea si apoi la moartea celor pe care ii iubesti, mai este suportabila nemurirea? Poti iubi, poti avea copii, fiind nemuritor? Ai, ca si omul, libertatea optiunii?Daca toti ceilalti oameni sau doar o parte din ei ar fi la fel de longevivi ca si tine, cel care esti traitor de o mie de ani sau cel care esti tinar si nemuritor, lucrurile s-ar schimba. O societate a oamenilor tineri si nemuritori e posibila. Dar este si dezirabila? Acesti oameni vesnici ar fi incontrolabili. Puterea lor ar fi infinita. Titularii controlului si puterii asupra muritorilor le-ar putea pierde, in favoarea oamenilor vesnici. In mod evident, actualii titulari ai controlului si puterii ar face orice sa impiedice extinderea acestei „boli” a tineretii si nemuririi. I-ar vina continuu pe "cei tineri si vesnici" si i-ar proscrie. I-ar denumi "vampiri" care se hranesc cu singe de oameni. Ar lupta neincetat contra lor pentru a-i anihila.Biserica si celelalte culte religioase (minus, probabil, hinduismul care accepta ideea nemuririi sub forma avatarurilor) ar fi cea care ar avea interesul anihilarii celor tineri si vesnici, pentru ca dominatia, puterea si controlul care le apartine de peste 3 mii de ani ar deveni iluzorii daca societatea celor tineri si vesnici s-ar inchega vreodata.