Felix qui nihil debet

Obligatia este o legatura de drept in virtutea careia debitorul este tinut sa procure o prestatie creditorului, iar acesta are dreptul sa obtina prestatia datorata. Definitia, in trecut traditionala si, intrucitva, livresca, este in prezent normativa, fiind continutul art. 1164 din Codul civil roman. Vechii jurisconsulti romani spuneau obligatio est juris vinculum quo necessitate adstringimur alicujus solvende rei secundum nostrae civitatis jura (obligatia este legatura de drept in temeiul careia suntem, in mod necesar, constrinsi sa platim un lucru, dupa dreptul cetatii noastre). La o analiza comparativa sumara a celor doua definitii, ne atrag atentia atit similitudinea lor, cit si – mai ales – repetarea notiunii de „legatura de drept”, care este traducerea fidela a sintagmei juris vinculum.Etimologic, vinculum inseamna atit legatura, cit si si lant. A te obliga, a te lega juridic, insemna, la origine, a te inlantui. Lantul (vinculum) nu este ceva care sa te opreasca din miscare (asa cum ar fi, spre exemplu, un lat), ci o ratasare la un punct fix care iti permite miscarea doar in perimetrul strict limitat de lungimea lantului. Legatura juridica, la fel ca si lantul fizic, subordoneaza miscarea debitorului scopului legaturii juridice : plata sau raspunderea pentru neplata. Desigur, legatura juridica este creata pentru ca debitorul urmareste un emolument (fiind expresia vointei sale libere sau consecinta unei nevoi : debitorul vrea sa se oblige sau este nevoit sa se oblige) sau pentru ca debitorul a cauzat un prejudiciu altuia. Dar, a te obliga inseamna a te inscrie intr-o retea matriceala de raporturi juridice construita pentru a-ti ordona comportamentul. De altfel, omisiunea platii obligatiilor a fost timp de multe secole un motiv de degradare civica (datornicul devenea sclav al creditorilor) sau de inchisoare a datornicilor[1].Daca existenta datoriilor juridice este similara cu inlantuirea sau ingradirea libertatii, in schimb, lipsa obligatiilor juridice inseamna lipsa legaturilor, lipsa lanturilor, lipsa necesitatii. Codul civil roman chiar foloseste termenul de liberare pentru a defini starea in care debitorul nu mai este tinut sa isi achite datoria pentru ca, de exemplu, se afla in imposibilitate fortuita de executare (art.1634 alin.1 Cciv).Consecintele indatorarii si, mai ales, cele ale supra-indatorarii si ale ruinei juridice (insolvabilitatea), depasesc sfera dreptului. Cind consumam din resurse materiale sau financiare proprii, nu ne limitam „miscarea” juridica decit in coordonatele naturale ale acestor resurse (care sunt in mod inevitabil mai putine decit ne-am dori si, oricum, epuizabile). Este o limita naturala a libertatii de miscare si chiar a libertatii, in general, care, cel mai probabil, ne-a si conditionat ontologic. Consumul este, de aceea, redus la necesitatile primare, in mod natural. Dar, dintotdeauna am vrut sa consumam mai mult, pentru a ne depasi conditia naturala. Se pare ca acesta este un dat esential al psihologiei noastre. In plus, a consuma tine si de sociologie : un om al secolelor XX-XXI este nevoit sa consume utilitati (energie, apa calda, semnal tv, radio, telefon sau internet), sa apeleze la sistemele publice sau private de sanatate, educatie si cultura, sa utilizeze mijloace de transport pentru a se deplasa, sa cumpere bunuri de consum, masina, casa, vacante, studii etc. Suntem, toti, grevati de aceasta „sarcina”. Iar daca nu dispunem de resurse proprii pentru finantarea acestui consum, ne imprumutam. Si atunci apare consumul pe credit, operatiune juridica in cadrul careia pretul este achitat intr-un anumit termen sau este esalonat, precum si creditul de consum, operatiune juridica in care ne procuram lichiditati pentru plata imediata a pretului consumului, urmind a rambursa aceste lichiditati intr-o perioada de timp si cu plata unui „pret al banilor”, sub forma de dobinda[2]; este un joc in care ne procuram acum si aici bunurile si serviciile de care avem nevoie (sau doar convingerea ca avem nevoie), imprumutind resursele financiare pe care altii le detin, un joc in care aducem o parte din viitor in prezent si care antreneaza sau greveaza propriile resurse de care am putea dispune in viitor. Dupa 1970, Comunitatea Economica Europeana a dezvoltat un model economic in care creditul a devenit larg permisibil unei vaste majoritati de consumatori. Creditele de retail, cu sau fara ipoteca sau facilitatile de credit (carduri de credit, linii de credit, descoperit de cont - overdrafts) ori vinzarile pe credit au devenit produse destinate consumului de masa. Au aparut consumatorii de „produse financiare”, adica cei care se imprumuta pentru a consuma, precum si cunsumatorii pe credit, iar acest consum practicat de acestia este si in prezent unul de masa. Intrucit suntem conditionati psihologic sa incercam sa ne depasim limitele naturale si pentru ca suntem determinati social sa consumam pentru a trai, suntem fericiti sa ne indatoram pentru a consuma[3].Felix qui debet.Cind toata lumea consuma, cu sau fara ajutorul creditului, nimic rau nu se poate intimpla : volume din ce in ce mai mari de creditare determina volume mai mari de consum, deci cresteri ale volumului comertului, cresteri ale industriilor producatoare, prelucratoare si adiacente (si, deci, mai multe locuri de munca generatoare de alte surse de finantare a comsumului), cresteri ale incasarilor de tva la buget etc. Si, sa nu uitam, cresteri ale bonusurilor managerilor si ale dividendelor actionarilor strategici.  Si, totusi, afirmatia este adevarata doar in parte (sau, mai bine zis, afirmatia contine un „adevar” superficial).La volume mari de creditare si – mai ales – in cazurile de indatorare pe termene lungi si foarte lungi (cum sunt creditele ipotecare), apare invariabil ceva care face ca festinul sa fie stricat – ceva care face ca macar o fractie din aceasta masa mare de consumatori fericiti sa nu isi mai poata plati datoriile. Ceva ce merge in directia gresita, ceva ce nu se incadreaza in trend. Este ceea ce analistii denumesc fenomenul de black swan, teoretizat recent de Nassim Nicholas Taleb (Lebada Neagra, Ed. Curtea Veche, 2010). Somajul, boala, chestiunile familiale complicate sau dramele sunt surse de incertitudine care neaga asa-numitele „deviatii standard” (variabile statistice care pot fi calculate dupa criterii tot atit de precise pe cit e cel din afirmatia „o femeie este mai mult sau mai putin gravida”). Este vorba de acel eveniment „foarte putin probabil”[4], cvasi-imprevizibil, care schimba esential prezentul si viitorul dar care, privit retrospectiv, era perfect predictibil (numai ca e tirziu, foarte tirziu pentru a mai putea incerca sa il previi). De aici supra-indatorarea, creditele neperformante si intregul cortegiu de consecinte negative ale acestora, practic, inverse consecintelor (aparent) pozitive ale faptului ca un consumator „fericit” se indatoreaza.Fericirea de a consuma se transforma in angoasa raspunderii nelimitate pentru datoriile asumate. Si in complicatia de a gestiona un portofoliu de credite neperformante. Pentru cei prinsi in acest lant al datoriei (juris vinculum), liberarea de datorie, libertatea, poate insemna fericirea.Pentru aceia dintre noi care ar putea suporta o astfel de libertate, lipsa legaturilor juridice ar putea inseamna o iesire din matrice si, consecutiv, un alt fel de fericire, una sumbra, ascetica si autoizolatoare, o fericire teoretizata si practicata in antichitate de filosofii stoici, fericirea celui care nu datoreaza nimic.Felix qui nihil debet[5].Numai ca o astfel de fericire nu este durabila si nici usor suportabila. Sau, mai precis, nu este durabila si suportabila pentru toti. Libertatea inseamna si responsabilitate, iar celor mai multi dintre noi aceasta consecinta ne provoaca angoase. Intr-adevar,  este mai usor sa te inscrii in trend, lasind-i pe altii sa ia decizii, sa se auto-izoleze si, eventual, sa se cufunde in blazare. Lumea noastra este o retea matriceala de legaturi juridice in care suntem, virtual sau real, debitori si creditori, in acelasi timp, si in care suntem nevoiti sa consumam, chiar si pe credit, pentru a trai. Anticii au sesizat la nivelul cel mai profund acest dat esential : marile religii ale lumii si-au fixat ca percept iertarea de datorii la fiecare 7 ani, pentru ca cel liberat sa se poata lega juridic din nou; exodul evreilor din Egipt a fost o traversare a desertului care a durat 40 de ani, in asa fel incit generatiile de robi sa fie inlocuite biologic de generatii de oameni liberi, capabili sa isi intemeieze propria societate pe Tarimul Fagaduintei, cu propriile legaturi juridice (juris vinculum). De altfel, Moise nici nu a pasit cu toti ceilalti in acest Tarim, ci s-a oprit la granita. In prezent, legislatiile post-moderne, inclusiv cea americana si cea europeana, promoveaza liberarea de datorii a falitului scuzabil, pentru a-i permite sa redevina consumator, pornind de la zero, cu sansa unui nou inceput.A fresh new start este conceptul juridic si moral aflat la intersectia care face posibila o stare temporara de liberare de datorii, fara a periclita fundamentele sociale ale lumii noastre si fara a fi nevoie sa adoptam, toti, solutiile sumbre ale stoicilor. Fresh new start nu este o fericire a celui care nu datoreaza nimic, ci sansa de a o lua de la capat. O noua sansa (a fresh new start) nu inseamna a te elibera pentru eternitate de datorii, ca sa fii fericit. Poate ca e mai simplu, mai pamintesc, sa fii fericit din nou in calitate de consumator. Si demn.

[1]„Institutia” inchisorii datornicilor a dainuit pina in secolul XIX, fiind prezenta, spre exemplu, in romanele lui Charles Dickens, iar arestarea automata si pedeapsa inchisorii pentru faliti, indiferent de faptul ca falimentul ar fi fost sau nu scuzabil, a dainuit chiar pina la jumatatea  secolului XX, fiind prezenta, spre exemplu, in romanele lui Balzac. In dreptul nostru, distinctia dintre falimentul scuzabil si cel fraudulos s-a facut doar prin fosta Lege nr.64/1995 privind reorganizarea judiciara si falimentul.

[2]Consumul pe credit si creditul de consum, desi au aceeasi finalitate, sunt opertatiuni economice si juridice diferite – prima operatiune este un tip special de vinzare in cadrul careia plata pretului nu este contemporana cu predarea marfurilor sau prestarea serviciilor cumparate, ci aminata sau esalonata, in timp ce creditul de consum este o forma speciala de imprumut de consumatie. Interesant de observat este ca, uneori, apare chiar si luxul pe datorie - ceea ce este, etimologic, un oximoron, caci luxul este ceea ce iti poti permite intrucit detii resurse financiare in exces, in timp ce datoria financiara presupune tocmai lipsa in prezent a resurselor financiare proprii.

[3]Ne intrebam uneori, in mod autodestructiv, daca exista „dreptul” de a ne indatora; si, astfel, voit sau ne-voit, ne creem dependenta de creditor, o dependenta voita sau doar acceptata de acesta. Ne creem, voluntar, limite artificiale ale libertatii. Jean Ziegler (Imperiul rusinii, 2006) spunea ca foametea si datoria sunt cele doua metode infailibile de a controla mintile si multimile.

[4]Expresia apartine lui N. N. Taleb si este o ironie la adresa economistilor si statisticienilor care lucreaza, in analizele lor, cu predictibilitati si certitudini aproximative. Conform lui N. N. Taleb, intrucit „stim” ca lebedele sunt albe, este foarte putin probabil sa vedem o lebada neagra. Dar, desi rare, astfel de lebede exista. Si totusi, mult timp dupa ce am vazut o lebada neagra, continuam sa o negam, intrucit aparitia ei nu concorda cu ceea ce stiam ca stim. Daca, totusi, o astfel de aparitie nu mai poate fi contestata, consideram ca tine de domeniul hazardului, al imprevizibilului, desi, privit retrospectiv, evenimentul aparitiei lebadei negre era perfect predictibil.

[5]Nassim Nicholas Taleb (Lebada Neagra, Ed. Cartea Veche, 2010) atribuie dictonul Felix qui nihil debet lui Seneca cel Tinar, filosof stoic care a trait in timpul imparatului roman Nero. Acest imparat este cel despre care se crede ca a dat foc Romei, aruncind ulterior vina pentru aceasta crima pe crestini (cel putin asa rezulta din romanul Quo vadis al lui Henryk Synkyewicz). Se spune ca, in aplicarea unui principiu al stoicismului („nu imi poti lua nimic pentru ca nu am nimic”) Seneca cel Tinar s-a sinucis la ordinul lui Nero, prin „deschiderea venelor” de la miini. Un alt stoic, contemporan lui Seneca, s-a sinucis in acelasi fel, ca protest fata de dubla crima a lui Nero, pe care o dezvaluise public – este vorba de Petronius, iar acest episod este povestit in romanul Quo Vadis. Avind in vedere ca totul se intimpla in anii 64-66 e.n. (cind se presupune ca Nero a dat foc Romei), precum si faptul ca un concept crestin, cel al nasterii din nou („Adevarat, adevarat iti spun ca daca nu se naste cineva din apa si din Duh, nu poate sa intre in Imparatia lui Dumnezeu. […]. Nu te mira ca ti-am zis : „Trebuie sa va nasteti din nou”. Ioan 3:3-7), tocmai prindea viata la Roma, sub influenta Sfintilor Apostoli Petru si Pavel, se poate accepta ca exista o sursa sau macar un filon comun al celor doua sisteme de gindire. Este foarte probabil ca aceasta sursa comuna sa fie perceptul filosofic si etic Felix qui nihil debet. Daca nu ai nimic, nu ti se poate lua nimic, deci nu datorezi nimic. Daca te nasti din nou, inseamna ca cealalta viata este anihilata, in favoarea uneia noi, in care nu datorezi nimic. Iar daca nu datorezi nimic, esti liberat si, probabil, fericit.