La sfirsitul anului 2009, Parlamentul a adoptat o lege care isi propune ca scop salvgardarea intreprinderilor romanesti, lege denumita  – cam neindeminatic – “Lege privind introducerea concordatului preventiv si [a] mandatului ad-hoc”. Fiind noi obisnuiti cu « moda » ordonantelor de urgenta sau a legilor adoptate prin asumarea raspunderii Guvernului, care scapa analizei Parlamentului, si fiind vorba de un proiect de lege adoptat in urma unei intiative parlamentare, as spune ca aparitia acestei legi este surprinzatoare.

Dar, ma grabesc sa adaug : este o lege necesara.

In primul rind, legea vine sa umple un gol de reglementare : ea creeaza un mecanism legal si general aplicabil de preventie a insolventei, in care sunt implicati debitorul si creditorii sai, atit in mod individual, cit si ca o colectivitate, aliniind tara noastra cu tarile din Uniunea Europeana care beneficiaza de astfel de reglementari. Este adevarat ca existau si inainte de aceasta lege si erau aplicabile un mare numar de mecanisme contractuale si individuale de preventie a insolventei, dar acestea au fost folosite sporadic si destul de timid in practica, chiar si in cursul anului 2009, anul instalarii crizei economice in Romania si al exploziei cazurilor de insolventa voluntara. De asemenea, legislatia romana abunda in proceduri de evitare (si nu de preventie) a insolventei, de genul privatizarii si ajutoarelor de stat, proceduri administrative, in care creditorii nu sunt implicati si care, din start, incep cu handicapul neincrederii acestora.

In al doilea rind, lipsa de lichiditati de pe piata a determinat creditorii sa ceara, cu sau fara intermedierea firmelor de recuperare de creante, in mod masiv si aproape inexorabil, deschiderea procedurii insolventei fata de debitorii lor, in speranta ca, sub spectrul insolventei, debitorii vor plati. Practica s-a intors deseori impotriva acestor creditori, care au fost siliti sa accepte efectele adverse ale deschiderii procedurii (deschidere care s-a produs chiar la cererea lor) : creditori chirografari fiind, creanta lor are acum, dupa nedorita deschidere a procedurii insolventei, toate ”sansele” sa ramina neplatita in caz de faliment sau sa fie achitata intr-o masura foarte mica si esalonat pe 3-4 ani, in caz de reorganizare judiciara. De cealalta parte, sub presiunea creditorilor, mai ales a bancilor, a fiscului si a furnizorilor de utilitati, debitorii au cerut in numar mare deschiderea procedurii insolventei, pentru a se pune sub protectia tribunalului.

Dupa statisticile registrului comertului si ale Uniunii Nationale a Practicienilor in Insolventa, anul trecut au fost mai mult de 4000 de dosare de insolventa deschise la cererea debitorului (fata de doar 400 in anul 2008), ceea ce inseamna ca patronii din Romania au perceput avantajele deschiderii procedurii insolventei (oprirea executarilor silite, inghetarea datoriilor si continuarea contractelor in curs de executare, chiar si in contra vointei co-contractantilor), dar n-au vazut si partea goala a paharului, adica stigmatul care fie tine partenerii de afaceri ai debitorului “la distanta”, fie il obliga pe debitor sa faca plati cash si in avans pentru a se putea aproviziona cu marfa, furnizorii nefiind dispusi sa mai acorde credit unui debitor insolvent si sacrificiul unor drepturi ale debitorului si ale actionarilor sai. De cealalta parte, insolventa este, pentru marea majoritate a bancilor din Romania, o catastrofa, si nu pentru ca exista (si este reglementata prin lege), ci pentru ca, din propria culpa, bancile inregistreaza insolventa debitorilor lor drept pierdere si, deci, ele constituie automat provizioane de 100% din valoarea creditului acordat debitorului ajuns in insolventa. Adica, la pierderea potential angrenata de un credit neperfomant se adauga si o cheltuiala in plus, cu constituirea de provizioane, care nu sunt altceva decit bani blocati de banca pe toata perioada regularizarii creditului neperformant.

In fine, nu este deloc cazul sa ascundem o realitate crunta a procedurilor de insolventa din Romania : din totalul de aproape 35.000 de dosare de insolventa care sunt pe rol, 98% sunt dosare de faliment stricto sensu, doar 2% fiind dosare de reorganizare judiciara. Si aceasta in conditiile in care atit practica anului 2009, cit si Legea de modificare a Legii insolventei, adoptata in iulie 2009, si-au propus sa favorizeze reorganizarea judiciara ca modalitate de acoperire a pasivului debitorului aflat in stare de insolventa. Cauza reala si fundamentala a insuccesului reorganizarii o reprezinta tocmai caracterul sau public si judiciar. In afara de publicitatea obligatorie relativa la starea de insolventa (ce trebuie efectuata, in principiu, in Buletinul Procedurilor de Insolventa si in registrul comertului), toate actele si corespondentele ce emana de la debitor trebuie sa poarte mentiunea « debitor aflat in insolventa », ceea ce, evident, poate distruge si bruma de credibilitate pe care o mai are debitorul. Pe de alta parte, intârzierea inevitabilă şi formalismul procedurii judiciare pot împiedica întreprinderea să iniţieze si sa implementeze cu succes procedurile de reorganizare.

Or, cele doua proceduri reglementate de Legea concordatului (mandatul ad-hoc si concordatul) sunt foarte putin “judiciarizate“ si in mare parte confidentiale. Nici una dintre aceste proceduri nu presupune stigmatul insolventei. Aparitia acestei legi de salvgardare a intreprinderii era necesara si pentru a oferi un tampon fata de acest val de insolvente, care nu sunt neaparat justificate de o reala incetare de plati. Este previzibil ca, cel putin pe o perioada de 6 luni de la data intrarii in vigoare a Legii concordatului, cererile de insolventa se vor reduce drastic, in favoarea cererilor de concordat.

Pentru a evita disparitia afacerii debitorului (cae inseamna si disparitia unui furnizor de lcouri de munca, a unui client si a unui contribuabil), debitorii si creditorii trebuie, deopotriva, sa faca un exercitiu de sinceritate, adica sa recunoasca dificultatea in care se afla afacerea debitorului si necesitatea sau utilitatea pastrarii acestuia ca angajator, client si contribuabil.

Daca insa eficienta practica a concordatului va fi redusa sau daca aceasta procedura va esua in mod masiv, mai ales datorita unei previzibile reticente a bancilor, e foarte probabil ca actorii acestei scene sa se intoarca la insolventa.