Intreprinderea este o realitate economica tangibila, care poate fi uneori desprinsa –nu numai teoretic – de titularul sau. Spre exemplu, daca titularul intreprinderii are dificultati economice, intreprinderea poate fi cedata unui tert, care va deveni titularul intreprinderii, dar care nu va prelua si datoriile fostului titular. Cesiunea intreprinderii este frecvent intilnita in procedurile de insolventa, dar ea poate fi imaginata si in afara acestei proceduri, ca modalitate de evitare a insolventei. Ca realitate economica, intreprinderea nu este numai obiectul interesului titularului sau (in cazul intreprinderii societare, asociatii sau actionarii), ci si al celorlalte persoane ale caror interese sau subzistenta depind, intr-o masura mai mica sau mai mare, de supravietuirea intreprinderii. Astfel, intreprinderea este o sursa de locuri de munca, o sursa de venituri pentru bugetul de stat sau pentru bugetele autoritatilor publice locale, un client pentru furnizorii de utilitati, un client pentru diversi fabricanti, producatori sau prestatori de servicii, un client pentru banci etc. Intreprinderea este in centrul unei retele cvasi-infinite de raporturi juridice si de interese economice, sociale si chiar politice. Disparitia unei intreprinderi ar insemna pierderea locurilor de munca, cresterea ratei somajului, pierderea unui client etc., astfel, ca salariatii, statul, comunitatile locale, bancile si chiar creditorii chirografari (denumiti “stakeholders” in teoria guvernarii corporatiste) sunt interesati in supravietuirea intreprinderii, iar aceste interese trebuie protejate, uneori chiar in contra intereselor titularului intreprinderii sau ale actionarilor acestuia. Din perspectiva economica si sociala, intreprinderea transcende titularului sau, care ramine, totusi, din perspectiva juridica, titularul intreprinderii si, in esenta, persoana care trebuie sa suporte riscul economic al intreprinderii sale.Procedurile de insolventa au in centrul lor debitorul, acel subiect care, asumindu-si riscul unei afaceri, a esuat. Incepind cu anul 2003, la nivelul Uniunii Europene se vorbeste din ce in ce mai mult de intreprinderea debitorului, care merita salvata, intrucit de ea depind o suma cvasi infinita de persoane cu care debitorul se afla in relatii de afaceri sau in alte raporturi juridice (salariatii, statul, comunitatea locala, bancile, creditorii). La fel, se vorbeste din ce in ce mai mult de asa numitul “faliment scuzabil” al intrerpinzatorilor nefericiti, victime ale conjuncturilor nefavorabile sau ale propriei incompentente si se “propavaduieste” reinsertia acestora in mediul de afaceri. Scopul traditional si, in trecut, primordial al procedurilor de faliment, adica protectia creditorului in relatiile de afaceri, a trecut treptat in umbra, in zona subsidiarului, primordiala fiind incercarea de salvare a debitorului. Sunt legislatii, cum este cea franceza, care isi propun in mod direct si fatis salvgardarea intreprinderii debitorului, dincolo de orice considerente de ordin economic centrate pe creditor. Alte legislatii, cum este cea germana, fac din reorganizare (salvarea intreprinderii) o prioritate in practica, din moment ce, chiar daca reorganizarea este o simpla modalitate a procedurii insolventei in legea germana, ea este prezenta in peste 85% din cazuri si are o rata de “succes” de aproape 60%. Cvasi-totalitatea legislatiilor europene, precum si cea americana, impun fie continuarea unor contracte, fie incetarea altora, indiferent de culpa debitorului. Sunt unii creditori din aceste contracte care, desi nu sunt platiti la scadenta, lor li se impune sa continue sa furnizeze sau sa presteze debitorului, pentru singurul scop al continuarii intreprinderii debitorului, un debitor care, nota bene, nu si-a platit datoriile si, deci, este in culpa. Invers, creditorii care si-au respectat obligatiile si care, intr-o masura ami mica sau mai mare, se bazau pe continuitatea unui contract cu debitorul, isi pot vedea neutralizate sansele prin actul de vointa al unui tert, administratorul judiciar sau lichidatorului care, in interesul sporirii averii debitorului, decide sa inceteze contractul respective. Dar cei sacrificati in favoarea acestor “succese” sunt, in definitiv, creditorii, intrucit lor li se amputeaza creantele, lor li se impun suspendari ale executarilor silite si alte restrictii ale drepturilor lor obsinuite si tot ei sunt cei care trebuie sa suporte efectul extinctiv al creantei lor pentru disparitia personalitatii juridice a debitorului sau pentru descarcarea lui de datorii.Este usor de vazut similitudinea intre conceptia noului aqcuis comunitar in domeniul insolventei si antica – dar atemporala – parabola a fiului risipitor. Avem un debitor care isi asuma riscul de a fi independent, dar care isi ruineaza averea in urma unor aventuri care l-au dus in insolventa si care poate fi asimilat fiului risipitor; o lege care ii permite debitorului sa ia din averea celorlati atit cit ii trebuie pentru a-si pune in practica ideile aventuroase, lege care poate fi asemuita tatalui; increderea celorlalti ca debitorul are fler si ca isi va plati datoriile, care poate fi asemuita cu credinta, putin naiva, a tatalui ca fiul sau se va descurca sau, in caz contrar, se va intoarce la origini ca sa isi reia viata de la zero; ruina proprie a debitorului determinata de un mediu economic neprietenos sau indusa de propria incompetenta, caderea implacabila, recunoasterea greselii (conditie a acordarii beneficiului salvgardarii sau al scuzabilitatii), solidaritatea creditorilor fata de pierderile provocate de debitor (jumatatea de avere incredintata de tata fiului sau risipitor), minia creditorilor fata de comsumarea averii debitorului si a unei parti din averea lor, raspunsul misterios si bizar al legii la aceasta minie si la inevitabila iritare insotitoare, iertarea de catre lege a unui debitor scuzabil si, in fine, reinsertia acestuia in familia afacerilor, cu sau fara acordul creditorilor. Aproape tot tabloul este complet. Este evident ca un debitor vinovat nu are ce sa caute in acest tablou, intrucit legea impune o rapida eliminare a sa din mediul economic si de afaceri pe care l-a contaminat. Dar personal m-am pus de multe ori in postura creditorilor confruntati cu realitatea frustranta a sustinerii, inclusiv cu banii lor, a unui debitor care a esuat in afacerea sa si care pretinde ajutor, iar legea ii confera chiar mijloace de a-i constringe pe creditori la acest ajutor. Si am incercat sa vad lucrurile din aceasta perspectiva, a creditorilor participanti involuntari la un act de salvare impus de o ratiune greu de inteles din perspectiva sentimentului de dreptate. Am sesizat din aceasta postura ca acesti creditori, care nu sunt altceva decit fiul ne-risipitor, care isi platesc datoriile proprii la timp, fara a cauza tulburare celorlalti parteneri contractuali si care, totusi, din caz fortuit sau din vina debitorului, isi vad averea ciuntita (asa cum averea tatalui este injumatatita in povestea fiului risipitor), pot fi nu numai frustrati ca nu au parte de sarbatoare dinspre tatal, ci chiar loviti ei insisi de faliment, concedieri, divorturi, sinucideri, pe scurt, mari tulburari la nivel social, economic si chiar personal care nu se justifica defel fata de asa-zisul imperativ al salvarii unei singure oi dintr-o suta. In acest domeniu, al intreprinderii privita ca realitate economica, se verifica cel mai bine afirmatia ca una este legea si ratiunea ei, altele sunt regulile, pe care le respecti sau nu, si alta este realitatea.Exista, oare, o lege (morala) a datoriei? Sunt imperativele economice suficiente pentru a infringe echitatea?