1. Principalul postulat al doctrinei clasice a economiei capitaliste este credinta ca, intr-o piata libera, oamenii se pot imbogati prin efort, inventivitate si productivitate proprii. In aceasta conceptie, cu conditia unei cresteri constante si a increderii in viitor, economia nu mai este un joc de suma nula, in care ceea ce castiga unii, pierd altii. Cand este in crestere constanta, ca o maree care poate ridica toate vasele, corabiile si micile ambaracatiuni de la tarm, economia permite tuturor sa isi ridice gradul de bunastare si calitatea vietii, piata libera favorizand propasirea individuala a celor care isi urmeaza interesele egoiste, ceea ce determina si cresterea generica a bogatiei comunitatii. Condamnarea implicita, perpetua, a bogatiei[1], nu se refera la faptul in sine al acumularii de bani, bunuri si resurse, ci la rapirea acestora de la masa ne-indestulata a tuturor celorlalti, in conditiile unei economii stagnante, jugulata de datorii si limitata la fructele si productele pamantului si ale muncii fizice. In capitalism, cel putin in teorie, oamenii pot deveni bogati fara a-i saraci sau ruina pe altii. Mai mult chiar, urmarind impulsul egoist de a-si spori propriile castiguri, comerciantul isi va fi investit surplusul de bani, bunuri si resurse (capitalul) pentru a crea mai multi bani, bunuri si resurse, ceea ce presupune consolidarea si crearea de noi locuri de munca (si, in termeni contemporani, productia de noi produse si servicii, mai multe si mai ieftine, cu o adresabilitate mai larga in functie de veniturile sau economiile destinatarilor), consolidare sau crestere din care salariatii (precum si, in zilele noastre, consumatorii, comunitatea locala si statul) vor avea de castigat alaturi de comerciant care, prin acest benefic impuls egoist, contribuie la cresterea prosperitatii si a bogatiei colective. De aceea, in conditiile unei cresteri economice constante, a deveni bogat nu mai este imoral sau contrar canoanelor religioase, ci chiar dezirabil, caci cetatea si chiar natiunea pot deveni mai bogate odata cu cei care creeaza bogatia. Suspiciunea perena de mercantilism si speculatii manipulatorii cu care este privit si primit in societate comerciantul[2] poate fi abolita.Aceasta idee a fost expusa pentru prima data de Adam Smith, in 1776, in Avutia natiunilor, fiind reluata, in 1905, de Max Weber, in Etica protestantismului si Spiritul capitalismului.Pentru Adam Smith, acest gen de egoism pozitiv al comerciantului este un alt nume al altruismului. Lacomia industriasilor, a negustorilor si a mestesugarilor este principial buna, intrucat intreprinderile lor sunt surse ale salariilor angajatilor (care, in conditiile lumii noastre, pot achizitiona bunuri si servicii, generand crestere economica si, deci, alte locuri de munca din care pot achita rate la banca, facturi la utilitati si impozite).Desi aceste doua enunturi – egoismul este un alt fel de altruism si lacomia este principial buna – ar putea sa para contrariante, intreaga teorie economica liberala si bazele capitalismului se raporteaza la ele.Pentru ca aceasta teorie sa fie functionala, Adam Smith punea conditia ca profitul sa fie reinvestit in cresterea productiei, evitand acumularea de bogatii stagnante. Ca sa poata crea mai multa bogatie individuala si colectiva, capitalul (bani, bunuri si resurse) trebuie re-pus in circulatie, adica reintrodus in circuitul economic. Acumularea individuala a capitalului poate creste bogatia individuala, dar nu si “bogatia natiunilor”, incetand sa mai fie o sursa a imbogatirii tuturor celorlalti. O avere care se acumuleaza fara a fi reintrodusa in circuitul economic nu numai ca se erodeaza treptat, dar isi pierde si valoarea si capacitatea de generare a altor venituri revigorante, la fel cum isi pierde valoarea o casa parasita, un cufar plin cu bani din alta epoca ascuns de pirati pe o insula inca necartografiata sau o corabie abandonata. In orice caz, premiza de la care pleaca Adam Smith in constructia iteratiei conform careia principiul “bunei lacomii” creeaza bogatie individuala si, odata cu aceasta, bogatia natiunilor, este libertatea pietei. Economia poate fi in crestere continua, ca o maree care poate tracta de la tarm atat marile corabii comerciale, cat si micile ambarcatiuni pescaresti, daca este libera, permitand initiativa individuala, inovatia, recompensarea efortului individual si a productivitatii si sanctionarea esecurilor (responsabilitatea pentru incompetenta, greseala, frauda si escrocherie). Daca piata este libera si concurenta este onesta, lacomia si interesul individual egoist vor putea determina crestere economica perpetua de care se va putea bucura toata lumea.Vreme de mai bine de 200 de ani, acest model economic a functionat, dovedindu-se deosebit de rezilient chiar si sub asaltul succesiv al celor doua experimente economice si politice nefaste ale secolului trecut, fascismul si comunismul.Idealul moral al cresterii bunastarii proprii fara a-i prejudicia sau ruina pe altii este contrazis, insa, in contemporaneitate, de cel putin doua domenii ale economiei si ale dreptului. Concurenta, indubitabil, este un joc de suma nula, intrucat competitorii au dreptul de a-i pagubi pe ceilalalti. Tot ceea ce trebuie urmarit in lupta pentru acapararea sau castigarea clientelei (prezumat limitata, necrescatoare) este ca mijloacele utilizate sa fie loiale si legitime, conforme cu uzantele comerciale cinstite. Pe de alta parte, abuzul de putere economica a comerciantilor si practicile lor inselatoare, contrare uzantelor comerciale cinstite, prejudiciaza sau ruineaza micii comercianti si, mai ales, consumatorii, ceea ce le distruge acestora increderea in piata. Daca, intr-o prima faza, ceea ce pierd consumatorii, castiga comerciantii abuzivi sau incorecti, in faza a doua, finala, piata este cea care pierde si, implicit, comerciantul care a crezut in mod naiv ca a castigat usor bani din prejudicierea sau ruinarea co-contractantilor.Pe de alta parte, acest ideal moral al imbogatirii individuale fara a-i ruina pe altii poate fi atins doar daca economia este in crestere constanta, nu si cand economia stagneaza sau este in recesiune si, mai ales, nu si cand comerciantii, simplii particulari si statele sunt, deopotriva, supra-indatorati.In orice caz, economia de piata poate sa creasca in mod constant si, deci, teoretic poate sa fie un joc de suma non-nula, in care castigul unora nu ii ruineaza pe altii, doar daca exista increderea intr-un viitor mai bun. Ca orice al mit, teoria economiei liberale de piata poate supravietui si functiona eficient doar daca se pastreaza intacta credinta enoriasilor sai.Increderea este ingredientul care face ca o economie sa functioneze. Oamenii incheie contracte pentru ca au incredere ca acele contracte vor fi respectate, iar finalitatea acestora va fi atinsa. Piata exista pentru ca exista participantii la piata, iar comerciantii isi asuma in mod continuu riscul schimbului reciproc de bunuri si valori intrucat au incredere sa coopereze. Piata este o suma si o succesiune infinita de contracte care nu ar putea exista in lipsa increderii. Asa cum s-a putut vedea mai sus, drepturile, proprietatea, personalitatea juridica si banii sunt realitati imaginative, care nu ar putea exista in lipsa credintei sau a convingerii ca ele sunt realitati similare cu lucrurile palpabile. Economia de piata este, de fapt, o economie contractuala de piata. Lipsa increderii, antrenata de reaua-credinta si de intentia de inselare a co-contractantului, invalideaza contractele, ceea ce face ca economia contractuala de piata sa nu mai functioneze[3]. Lipsa increderii face comertul imposibil sau mult prea riscant, ceea ce determina inghetarea in timp a lumii si razboiul tuturor contra tuturor (bellum omnium contra omnes) pentru accesul la resurse si pentru controlul acestora. Comertul este esential supravietuirii unei comunitati si progresului social, fiind singura cale catre pacea sociala[4], dar pentru ca nu exista comert fara incredere, el trebuie sa se mentina in limitele onestitatii si ale bunei credinte. De aceea, practicile comerciale incorecte si uzantele ne-cinstite ale comerciantilor sunt interzise. A proteja consumatorii si ceilalti participant la piata contra practicilor incorecte ale comerciantilor inseamna a proteja increderea in piata si in comert.Cresterea constanta a economiei capitaliste de piata inseamna o productie din ce in ce mai mare, o masa din ce in ce mai mare de oameni fiind chemati sa consume ceea ce se produce. De aici, aparitia mitului societatii de consum, visul american al casei, al masinii si al taxelor scolare achitate din salariu sau din credite prin care se aduc in prezent veniturile viitoare din salarii. Cand, ca un corn al abundentei, economia a fost supra – saturata cu bunuri de consum, s-a trecut la comercializarea de produse in mod deliberat create pentru a avea viata scurta si, deci, pentru a putea fi inlocuite frecvent cu alte produse sau pentru a intra in trend, precum si la comercializarea de produse de unica folosinta si de nenumarate produse de care nu avem realmente nevoie sau care exced cu mult necesitatile noastre naturale de consum. Cel mai ciudat cerc vicios in care consumatorii au fost capturati este cel din domeniul alimentar. Oamenii obisnuiti consuma mult, ieftin si prost, devin supra-ponderali (ceea ce necesita medicatie scumpa, suplimente alimentare menite a neutraliza efecte adverse ale mancarii, programe de gestiune a masei corporale de genul fitness-ului, ceea ce creeaza in cascada alte piete de produse si alt fel de consum) si arunca o mare parte din mancare, in conditiile in care un sfert din populatia actuala sufera de foame sau de malnutritie.Aparitia consumerismul este o rezultanta necesara a acestei supra-saturatii a pietei. Intrucat vrea sa supravietuiasca, in mod cert capitalismul avea nevoie de sere si laboratoare in care sa cultive nevoi noi de consum, produse si servicii ieftine, cu adresabilitate din ce in ce mai larga, un mit al consumului “binefacator” si o masa mare de enoriasi capabili sa se aseze la cozi cu ore sau zile inainte de deschiderea unui nou super-market sau de lansarea noii versiuni a brandului preferat, doar pentru a fi siguri ca “prind” reducerile si, respectiv, reusesc sa cumpere la timp device-ul mult dorit. Consumerismul este un mit mai mult decat necesar supravietuirii capitalismului, fiind construit din nevoia (naturala sau artificiala) de a cumpara. De aceea este, de regula, atat de usor ca strategiile comerciale de crestere a vanzarilor sa se rataseze parazitar de alte mituri, cum ar fi cele religioase sau cele nationale: cine (sau ceea ce) se aseamana, se aduna. De sarbatori si de zilele nationale se cumpara mai mult, in semn de piosenie sau de patriotism demne de afisat cu voiosie si mandrie. Consumerismul este un trend creat de comercianti in interesul comerciantilor, un rezultat al arsenalului de tehnici de marketing si de persuasiune, care il determina pe simplul particular sa cumpere, chiar si atunci cand nu are o reala nevoie sa consume. Shoppingul, ca rasfat “justificat” si modalitate de relaxare sau de “vindecare” a stresului si a frustrarilor zilnice, incurajarea prin reclame si marketing a actului achizitiei fara o motivatie precisa, ci doar ca scop in sine, creditul pentru orice, urmarirea prin joc a apartententei la o comunitate “selecta” de consumatori doar pentru a putea cumpara mai mult cu iluzia ca membrii clubului sunt aparte, speciali etc., au determinat influente profunde la nivel psihosocial, mental si emotional colectiv, care au transformat modul in care reactionam si ne facem planuri si care chiar ne-au reconstruit, la propriu. Deciziile pe care le luam sunt irationale sau stereotipice. Imperativele perene ale moralei insistau pe onestitate, prudenta, abstinenta, compasiune pentru aproapele. Imperativul fixat de reclame si de marketing este: cumpara! Indemnurile cele mai frecvente sunt: Cumpara acum! Da, poti! Traieste-ti visul! Plateste acum unul si primesti trei!Consumul este cel care intretine si face necesara cresterea productiei, fara de care nu exista capitalism. In plus, consumul aduce tva la bugetul de stat, face sa functioneze piata de credit de retail, aduce profituri si bonusuri platibile diverselor structure de conducere bancara etc. Consumatorii, de aceea, nu ar trebui blamati pentru consum, ci ajutati sa isi pastreze increderea intr-un viitor mai bun, singura ancora a capitalismului, prin sanctionarea si preventia abuzului de putere economica si a practicilor inselatoare.Consumerismul este un comportament incorect al comerciantilor, caruia i se opune legislatia protectiei consumatorilor, in intentia declarata de a proteja partea slaba a contractului, victima prezumata a practicilor incorecte ale comerciantilor. Consumerismul este o tinta a sanctiunilor si a masurilor de preventie prevazute in aceasta legislatie, si nu un comportament blamabil al consumatorilor.Intelesul consumerismului a fost, din nefericire, inversat in mediul nostru juridic[5]. In dreptul nostru, consumerismul a devenit denumirea doctrinara sau jurnalistica a legislatiei protectiei consumatorilor, iar aceasta denumire este ultilizata, deseori, cu condescenta de unii autori de drept sau practicieni ai dreptului, ca si cand consumatorii ar fi niste persoane vicioase, care se dedau la lux, rasfat si consum inutil, pretinzand ulterior ca nu au stiut ce fac la momentul achizitiei si cerand, spre dauna “onestilor” comercianti si, oricum, fara sa merite, sa li se respecte dreptul la informare, la protectie legala ca victime prezumate ale practicilor incorecte ale comerciantilor si ale abuzurilor de putere economica a acestora si la repararea prejudiciilor cauzate de produsele cu defecte. Niciun principiu, nici “buna” lacomie pentru onorarii si fonduri destinate publicitatii sau sponsorizarii, nici egoismul (care ar putea fi un alt fel de altruism, daca ar exista cauze mai bune), nu pot sterge cerintele dreptatii si ale umanitatii si nici nu pot contribui la re-castigarea increderii pierdute odata cu castigul usor al primului (miliard de) euro din manipularea, inselarea sau deceptia practicate contra oamenilor obisnuiti transformati in niste navi sau creduli.Standardele legale si morale, precum si interventia sanctionatorie a autoritatilor, pot da garantia (in mare parte, o garantie iluzorie, dar totusi eficienta, intrucat previne abuzurile si practicile necinstite ale comerciantilor prin teama de sanctiuni), ca profiturile sunt obtinute si impartite in mod corect, ca impulsul egoist de avea totul si a avea acum nu ii poate face pe oameni imuni la consecintele materiale si emotionale negative ale lacomiei lor asupra celorlalti si ca se pot opri catastrofele inainte de a fi prea tarziu. Protectia increderii intr-un viitor mai bun este de ordine publica, mai ales intr-o societate ghidata de mitul cresterii economice neintrerupte. Or, aceasta incredere in viitor este intotdeauna minata sau torpilata de practici inselatoare, manipulatorii sau deceptive ale comerciantilor, de hotia si escrocheria “profesionistilor” persuasiunii si de abandonul repetat al responsabilitatii legale si morale, fiind anihilata atunci cand autoritatea publica omite sa ii sanctioneze pe vinovati sau ii face in mod intentionat scapati, pe motiv ca sunt prea mari sau prea importanti pentru a fi pedepsiti si lasati sa falimenteze.Increderea ca viitorul va fi mai bun decat prezentul a facut posibila existenta banilor-datorie, magia bancara care aduce in prezent banii viitori (potentiali) si care face posibil consumul pe credit. Cand oamenii credeau ca trecutul era mai bun decat prezentul si ca viitorul va fi cu mult mai rau[6], banii-datorie nu erau posibili. Alchimia bancara nu putea exista. Cand oamenii nu vor mai crede ca viitorul va fi mai bun, alchimia bancara nu va mai putea exista.Sistemul rezervelor fractionare nu ar putea exista fara aceasta incredere intr-un viitor mai bun si fara acest joc de-a calatoria in timp, sustinut de stat ca monopol al bancilor. Stagnarea sau recesiunea economica indelungate pot anihila aceasta incredere[7].Teama de stagnare si credinta habotnica in mitul cresterii economice continue a dat nastere unor absurditati cum ar fi emiterea de bani fara acoperire in bunuri si produse (quantitative easing) si creditarea cu dobanzi negative sau care tind asimptotic catre zero. De aici a rezultat cresterea elucubranta a datoriilor, care dau iluzia bogatiei, dar care creeaza participantilor la acest joc pervers o insolubila Dilema a prizonierului. Cresterea economica a devenit o crestere a datoriilor. In prezent, totalul datoriilor depaseste de 2,5 ori PIB-ul global. La acest “efort” al indatorarii contribuie masiv statele, care se conduc din ce in ce mai des si mai stereotipic dupa regulile unei corporatii cautatoare de profit comercial[8]. Pentru a stimula cresterea economica europeana prin investitii publice si creditare[9], Banca Centrala Europeana (BCE) a luat decizia de a achizitiona obligatiuni de stat si obligatiuni emise de institutiile bancare europene in valoare de 1,2 de trilioane de euro, de unde au rezultat o crestere si mai mare a datoriei totale a statelor mari ale Europei (Franta, Italia, Spania, Germania, UK si Olanda, impreuna, totalizeaza mai mult de 15 trilioane de euro, adica de 150 de ori datoria publica a Romaniei) si dobanzi real – negative, fara un rezultat efectiv de crestere economica si de reglementare a datoriilor. Masura BCE a fost comparata[10] cu cea a revolutionarilor francezi din 1789. In ambele cazuri, efectele au fost catastrofale – mega-inflatie, in perioada post-revolutionara, dobanzi negative, in perioada post-quantitative easing. In 1793, constatandu-se ca datoria statului francez nu se poate achita, pur si simplu, s-a luat decizia arbitrara de a anula 2/3 din respectiva datorie. Este foarte probabil ca, atunci cand criza de supra-indatorare a statelor se va adanci si se va transforma in insolventa, solutia Revolutiei franceze se va impune si in cazul “revolutiei” BCE, denumita eufemistic quantitative easing. De altfel, asa cum ne reamintim din Regii blestemati de Maurice Druon, anularea datoriilor suverane este veche de cand lumea. Filip al IV-lea cel Frumos, cand a ajuns la concluzia ca nu isi mai poate plati datoriile catre templieri, i-a exterminat fizic si le-a confiscat toate proprietatile, scapand de obligatia de a-si achita datoriile. Pe atunci inca nu exista un Ralf Waldo Emerson pentru a avertiza ca omul trebuie sa isi achite datoriile ca si cand factura ar fi fost emisa de Dumnezeu Insusi. Nu ca ar fi contat prea mult spusele lui Emerson. S-a vazut asta in cazul datoriilor rezultate din despagubirile de razboi impuse Germaniei, care au fost anulate pe motiv de imposibilitate de plata ... In anul 2017, un grup de reflectie economica, denumit France Strategie (fostul Comisariat francez al Planificarii …) a propus, pentru salvarea statului de la falimentul inevitabil, o “solutie” similara cu cea de confiscare a averilor bisericesti, din timpul Revolutiei Franceze – nationalizarea unui procent de 25% din facilitatile hoteliere sau rezidentiale ale clerului, urmata de inchirierea acestora si incasarea de catre statul francez a unor chirii. Unul dintre membrii grupului (Pierre Gruson) a avut o propunere si mai cool - datoria publica sa fie amanata cu o suta de ani. Primul ministru francez a pus imediat sub tutela acest grup de economisti non-conformisti, pe motiv ca propunerea lor este de un comic grotesc (farfellu, in franceza, wacky, in engleza). La randul sau, Fondul Monetar International (FMI) a sugerat o taxa exceptionala de 10% asupra patrimoniului tuturor europenilor, inclusiv asupra patrimoniului romanilor. Cu toate acestea, personal nu imi amintesc ca cineva sa fi calificat aceasta propunere a marilor minti de la FMI ca fiind de un comic grotesc.Aparitia shadow banking, a crypto-mondelor si a peer-to-peerlending pune in pericol de extinctie acest sistem al alchimiei bancare, pe care Mervyn King il vede apunand (Sfarsitul alchimiei). Nimeni nu il va deplinge, mai ales pentru dezonoranta contributie la anihilarea increderii intr-un viitor mai bun.In privinta pretentiei doctrinei clasice ca economia este in continua progresie, este cert ca omenirea a ajuns, in prezent, intr-un punct critic in care caracterul limitat al resurselor materiale si energetice si catastrofala influenta negativa asupra mediului inconjurator a agriculturii industriale si a productiei ne-ecologice de energie[11] determina stagnare economica si dese recesiuni, mai adanci si mai indelungate decat oricand in istoria capitalismului. Deja economia globala a re-devenit un joc de suma zero. Exact ca in marile mituri religioase care au caracterizat omenirea inainte de Revolutia franceza, comerciantii si bogatasii redevin personaje maligne, pentru simplul fapt ca iau prea mult pentru ei din placinta globala, deja limitata in dimensiunele sale.In mod cu totul diabolic, acumularea de bogatii individuale este intotdeauna insotita de reglementari ale unor privilegii, rente si monopoluri menite a consolida averile acumulate sau a le spori fara efort, inventivitate si competitivitate. Sistemul economic al capitalismului rentier si monopolist, din ce in ce mai acaparator in prezent, face ca cea mai mare parte a averilor mari sa fie acumulata de persoane sau entitati beneficiare ale unor rente, monopoluri si privilegii, legale sau contractuale, acumulare care decurge din eforturile si pe cheltuiala altora. In mod paradoxal, in anul 1848, anul revolutiilor liberale europene, John Stuart Mill se intreba, profetic: “daca cineva devine bogat chiar si cand doarme, de unde credeti ca ii vin bogatia si averea?”. Era evident, inca de pe atunci, ca averile nu se acumuleaza fara a costa pe altcineva fructele muncii sale, de care nu se mai poate bucura de vreme ce sunt percepute de rentieri, monopolisti si privilegiati fara efort si fara merit. Enormul decalaj economic dintre bogati si saraci, cu mult mai mare decat cel care a caracterizat feudalismul timpuriu, determina, ca intr-un alchimic cerc vicios auto-generat, o inegalitate si mai mare, care vine, ca intotdeauna, cu un pret. Treptat, pe nesimtite, produsele si serviciile de masa nu vor mai avea cumparatori. Societatea de consum s-a inscris pe calea calea imploziei, bunastarea catorva devenind cauza nefericirii tuturor. De vreme ce resursele nu numai ca sunt limitate dar, in plus, sunt si concentrate in foarte, foarte putine maini, este limpede ca, in prezent, ceea ce castiga unii, pierd altii.2. Ecuatia lui Adam Smith conform careia piata libera, plus capitalul canalizat de interesul individual egoist urmarit in conditii de concurenta onesta determina bogatie individuala si colectiva suplimentara are implicatia ca, in lipsa unei piete libere, lacomia si interesul individual egoist devin nocive pentru economie si pentru societate. Teoriile economice si ideologiile care s-au succedat ecuatiei lui Adam Smith au ajuns sa minimalizeze importanta pietei libere si sa ignore cerinta onestitatii practicilor comerciale sau, dupa caz, sa deduca libertatea pietei din impulsul egoist si din lacomia mestesugarilor, a industriasilor si a comerciantilor, inversand ordinea iteratiilor lui Adam Smith. Individualismul egoist si buna lacomie[12] au devenit auto-suficiente si s-au transformat intr-un puternic (dar nelegitim) mit menit a explica aproape tot ce nu functioneaza in cadrul economiei, inclusiv crizele si hazardul moral.Teoria economica main-stream este intemeiata, in contemporaneitate, pe axioma ca un agent economic rational este un individ egoist si lacom, o entitate ghidata exclusiv de propriul interes, care dezavueaza cooperarea si altruismul. Conform acestei teorii, ridicata in mod fraudulos la rang de stiinta canonica si de dogma, piata este locul (real sau virtual) unde se intalnesc acesti agenti economici “rationali”, care actioneaza, fiecare, in propriul interes. Rolul libertatii pietei din ecuatia lui Adam Smith privind cresterea economica neintrerupta devine neglijabil. Cinstea si onestitatea nu isi au locul intre aceste interese egoiste[13].Principalii creatori ai acestei mitologii sunt economistul american Milton Friedman[14] si scriitoarea si eseista americana Ayn Rand[15].In anul 1950, Ayn Rand scria : “când vei constata că, în scopul de a produce, trebuie să obţii aprobarea de la aceia care nu produc nimic, când vei observa cum banii se scurg spre cei care nu activează şi nu în bunuri, ci în favoruri, când vei înţelege că o mulțime de oameni se îmbogățesc prin luare de mită şi influența lor e mai eficace decât munca ta sau a lor, că legile nu te protejează contra lor, ci dimpotrivă, ei sunt cei care sunt protejaţi împotriva ta, când vei descoperi că este răsplătită corupția iar onestitatea devine un sacrificiu de sine, atunci vei putea spune fără teama de a greşi, că soarta societăţii în care trăieşti, este condamnată”. Ayn Rand se referea, desigur, la clasa politica si la birocratia de stat ale vremii sale, fara a putea macar banui ca, in contemporaneitate, entitatile private trans- sau multinationale vor depasi cu mult racilele si stereotipiile politico-statale.In esenta bine intentionata, filosofia lui Ayn Rand se subsumeaza ideii ca individualismul egoist nestingherit este bun, in timp ce altruismul si cooperarea sunt destructive, tocmai pentru ca tolereaza incorectitudinea. Oamenii rationali sunt egoisti, cei irationali si stereotipici sunt altruisti. Practicile comerciale neoneste si abuzul de putere economica, inerente societatii umane, sunt irelevante pentru un om rational, care nu se bazeaza pe societate, ci pe contracte. In conceptia lui Ayn Rand, oamenii sunt mai mult fiinte contractuale decat fiinte sociale. Omul rational, “contractual”, trebuie sa se bazeze pe respectul contractelor, si nu pe alti oamenii[16]. A alege sa depinzi de contracte inseamna a alege sa nu depinzi de alti oameni. Chiar daca accepta idea inter-dependentei sociale, intrucat a trai in societate este modul natural de viata a omului, Ayn Rand vede mai mult rau decat bine in aceasta inter-dependenta intre oameni[17]. Singura inter-dependenta acceptabila este cea contractuala. Ajutorul dezinteresat, cooperarea voluntara si parteneriatul bazat pe altruism sunt inlaturate in favoarea unor formule contractuale sacramentale care dau partilor “sansele” supravietuirii. Chiar daca anumiti indivizi pot beneficia in urmarea cooperarii, altii se pot descurca mult mai bine refuzand cooperarea sau, dupa caz, in lipsa, ignorand ori in ciuda cooperarii. Se intampla ca indivizii egoisti sa nu refuze si rezultatele sau beneficiile coperarii, iar acest lucru determina, asa cum afirma Ayn Rand, situatia intolerabila in care receptorul egoist al rezultatelor benefice ale cooperarii prospera, in timp ce donatorul altruist sufera toate costurile. Consecinta generica este ca, la finalul “jocului”, altruistii dispar (??!).Altruismul, chiar si cel indirect revelat de egoismul si buna lacomie intelese ca sursa generatoare a bogatiei natiunilor (in acceptiunea lui Adam Smith), nu este o optiune. Individualismul este expresia ultima a naturii umane. Socializarea este debilitanta, mizantropia este inaltatoare. De aici concluzia facila, seducatoare deopotriva pentru marii magnati sau cerberi financiari[18], pentru starurile de la Hollywood si pentru hipster-i, ca egoismul este expresia ultima a naturii umane si ca totul are un pret care poate fi negociat. Pentru credinta, impartasire, viitor comun, casa si familie nu mai este loc, etica si echitatea fiind idealuri mici pentru oameni lipsiti de ambitie si glorie. Iata o buna punere in practica a “maretelor” idealuri naziste si comuniste privitoare la omul “nou” si iata o pregatire total gresita pentru saltul din post-modernism in post-humanism. Asadar, ultimii oameni din filosofia profetica a lui Friedrich Nietzsche sunt descrisi in mod cinic de discipolii lui Ayn Rand ca oameni rationali, care se inalta pe umerii unei societati din care rasar, dar care nu au scrupule in a-si urma interesele individuale.Aceasta idee, a egoismului creator si inaltator, care a devenit ea insasi un mit urban contemporan, contrazice total si violent mitul altruismului, comun tuturor religiilor[19]. De altfel, pentru Friedrich Nietzsche, elogiul altruismului si toleranta fata de incorectitudinea si nedreptatile lumii, unita cu speranta unei vieti mai bune in lumea de apoi au facut din crestinism o religie a sclavilor si a oamenilor mici.Cel mai probabil neintentionat, Ayn Rand este, cu aceasta idee, pe care a expus-o si in numeroasele sale eseuri si romane, creatoarea mitului to big to let fail. Intr-unul dintre aceste romane, Atlas Shrugged[20] este descrisa o insiruire de evenimente, declansate de o revolta a unor mari magnati industriali contra statului, care au culminat cu inchiderea unor fabrici, ceea ce a pus economia si societatea in genunchi. Mesajul din finalul romanului al magnatilor revoltati contra statului si contra societatii (pe umerii carora s-au urcat si sprijinit pentru a deveni magnati) este : “Aveti mai multa nevoie de noi decat avem noi nevoie de voi”. Legile, preceptele morale, altruismul si bunavointa trebuie abrogate sau inlaturate de la aplicare in privinta marilor magnati, sub sanctiunea inchiderii afacerii, cu consecinta colapsului economic si social. Aceasta ne-onoranta si deloc de laudat reactie comportamentala este hybrisul, mandria nemasurata a unui individ, orgoliul si supra-aprecierea de sine in confruntarea cu destinul, cinismul si aroganta care provoaca suferinta nevinovatilor[21]. O astfel de atitudine este de doua ori condamnabila, intrucat cel in cauza stie sa faca distinctia intre bine si rau (leul care vaneaza antilope nu poate fi invinovatit ca e hraneste) si, cu toate acestea, alege raul si suferinta cauzata altora. Asa cum spunea deunazi Betrand Russell (In praise of Idleness), “daca oamenii de afaceri ar dori cu adevarat sa devina bogati cu mai multa ardoare decat ar dori sa ii mentina pe ceilalti in saracie, lumea ar deveni un paradis”.[1]O arhicunoscuta parabola biblica sustine ca unei camile ii este mai usor sa treaca prin urechile unui ac decat ii este bogatului sa ajunga in Imparatia cerurilor (Matei, 19:24).[2]Marcu 11, 15-17: “Şi au venit în Ierusalim. Şi, intrând în templu, a început să dea afară pe cei ce vindeau şi pe cei ce cumpărau în templu, iar mesele schimbătorilor de bani şi scaunele vânzătorilor de porumbei le-a răsturnat. Şi nu îngăduia să mai treacă nimeni cu vreun vas prin templu. Şi-i învăţa şi le spunea: Nu este, oare, scris: “Casa Mea casă de rugăciune se va chema, pentru toate neamurile”? Voi însă aţi făcut din ea peşteră de tâlhari”. La fel, in Matei 21, 13 : „Și a intrat Iisus în templu și a alungat pe toți cei ce vindeau și cumpărau în templu și a răsturnat mesele schimbătorilor de bani și scaunele celor care vindeau porumbei. Și a zis lor: Scris este: „Casa Mea, casă de rugăciune se va chema, iar voi o faceți peșteră de tâlhari!”.[3]Confucius ar fi spus ca “trei lucruri sunt necesare pentru guvernare: arme, hrana si incredere; daca un conducator nu le poate avea pe toate trei, trebuie sa renunte mai intai la arme si, mai apoi, la hrana; increderea trebuie pazita pana la sfarsit; fara incredere nu putem rezista” (conform lui Arthur Waley, The Analects of Confucius, Allen and Unwin, Londra, 1938, citat de Mervyn King, in Pretul Alchimiei, op.cit., p.10).[4]Pe frontonul Colegiului National Economic “Nicolae Kretzulescu” din Bucuresti scrie “comerciul stimuleaza productiunea” si “comerciul sufletul natiunei”, iar in holul de onoare sta scris “labor improbus omnia vincit”.[5]O serie de autori demunesc „consumerism” chiar legislatia protectiei consumatorilor, desi este vorba de doua concepte care se opun. A se vedea, de exemplu, lucrarea colectiva coordonata de Paul Vasilescu, intitulata Consumerismul contractual. Repere pentru o teorie generala a contractelor de consum si publicata la Cluj-Napoca de editura Sfera juridica, in 2008, precum si lucrarea publicata in revista Dreptul nr.6/2017, intitulata Obligatia de informare precontractuala – mijloc juridic de protectie a consimtamantului la incheierea contractelor, de Liviu Pop.[6]Iata cum traducea profetul Daniel, pentru imparatul babilonian Belshazar bizara Scriere de pe zid, facuta de o mana care a aparut din senin, in timpul unui banchet dat de imparat : Daniel 5 : 26-27 : „Domnul a numarat zilele imparatiei tale si le-a pus capat; ai fost cintarit in balanta si ai atirnat putin”. Istoric vorbind, la o zi distanta dupa aparitia profetiei, imperiul babilonian a fost divizat intre mezi si persi, sfarsind prin a fi cucerit si inlocuit de imperiul persan. Impartit, divizat (upharsin) nu inseamna doar separat in mai multe bucati, ci chiar spart, facut cioburi sau farime. Partile, cioburile fostei imparatii se vor desprinde din intreg, vor capata individualitate, se vor concura si razboi intre ele, pina cind vor gasi un alt principiu organizator care sa le re-adune laolalta. Inainte de re-unire, inainte de pace, va fi razboi. Si nimic nu ne asigura ca noul imperiu va fi mai bun, mai rational, decat cele vechi. Dimpotriva, asa cum ne invata al doilea principiu al termodinamicii, cel relativ la tendinta catre dezordine si haos a Universului, noul imperiu va fi o involutie, va fi cu mult mai rau decat cele vechi. Daniel 7:23 : “Fiara a patra este o a patra imparatie, care va fi pe pamint. Ea se va deosebi de toate celelalte, va sfisia tot pamintul, il va calca in picioare si-l va zdrobi”. Terifiant este ca, pentru a atinge aceasta stare de sfasiere si zdrobire a pamantului, trebuie sa trecem printr-un razboi global (care, la origine, este intotdeauna comercial). Un razboi global provoaca victime colaterale si, ca orice razboi, are si aceasta “calitate”, de a camufla raspunderile legale si morale ale celor vinovati. In plus, un razboi global ar ascunde pentru un timp greseala de constructie a sistemului. Ar amina sfirsitul real al acestui imperiu al overlorzilor.[7]Unii futurologi, Yuval Noah Harari se intreaba chiar daca va mai exista un viitor al omului, care va trebui sa intre in competitie cu trans-humanii, cu ultra-omul si cu inteligenta artificiala. In lipsa increderii intr-un viitor mai bun, ar trebui sa intelegem ca traim epoca ultimilor oameni din profetia lui Nietzsche, cei care traiesc un prezent continuu, fara legaturi cu trecutul si fara idealuri si planuri de viitor.[8]Relativ la cresterea peste orice limita a imaginatiei a datoriilor suverane, Jean-Marc Vittori se intreaba, intr-un articol publicat in cotidianul Les Echos, in numarul din 17 octombrie 2017: “cum se poate trai cu o datorie care, de mai mult de doi ani, a ajuns sa depaseasca de doua ori si jumatate intreaga productie planetara?" Autorul conchide ca "viitorul este complicat mai ales pentru state, care se imprumuta continuu pentru a refinanta angajamente anterioare”.[9]In articolul precitat se regaseste constatarea ca “in fiecare an dispar intreprinderi cu vanzari in crestere progresiva (si expansionista, n.n.), dar sufocate de datorii. O clarificare conjuncturala [facuta posibila de cresterea economica din ultimii doi ani, fortata de politica BCE de quantitative easing, n.n.] ar putea da un pic de oxigen economistilor, care pot reflecta la ceea ce este important dupa ce, ani la rand, au “studiat” doar ceea ce este urgent”.[10]Vezi articolul precitat.[11]Consumul nebunesc de resurse, defrisarea padurilor si desecarea zonelor umede pentru a fi „redate” agriculturii, exploatarea intensiva a terenurilor agrare, industria alimentara si transformarea in hidrocentrale a raurilor si fluviilor au dus la situatia in care regenerarea naturala se intampla la distanta de minim 28 de luni de la data consumului.[12]Principiul bunei lacomii, dus la extrema in care devine auto-suficienta, a patruns in dictionarele urbane, fiind chiar subiecte de filme si titluri de publicatii economice main-stream. Caracterul cinic al finantistilor de pe Wall Street este ilustrat cel mai bine prin afirmatia unui personaj de film (Gordon Gekko, in Wall Street, 1987, interpretat de Michael Douglas) care spune : greed is good.[13]Denise Cummings citeaza (in This is what happens when you take Ayn Rand seriously, publicat aici : https://www.pbs.org/newshour/economy/making-sense/column-this-is-what-happens-when-you-take-ayn-rand-seriously) un panseu al unui fost membru al Bancii Centrale a Angliei, David Blanchflower, care ar fi spus cu cinism „economics is not about fairness” (teoria economica nu este despre onestitate).[14]Despre rolul acestui pe nedrept laureat al Premiului Nobel pentru economie pe anul 1976 in fondarea acestui mit si despre implicatiile acestuia in economia gloabala, a se vedea supra, Camuflarea si mimarea libertatii de a contracta, §1. Constructia si disparitia unui mit.[15]Ayn Rand este un pseudonim. Numele sau real este Zinovieva Alisa Rosenbaum. S-a nascut in Rusia, in 1905.[16]Ayn Rand, The Virtue of Selfishness, the 50^th edition, pe amazon.com.[17]Ayn Rand, The Fountainhead, editia din 1996, publicata si pe amazon.com: “tot ceea ce vine dinspre eul independent al omului este bun; tot ceea ce vine de la dependenta omului de alti oameni este diabolic”.[18]Sunt fosti sau eterni bancheri centrali care sustin ca statul de drept este menit a asigura executarea contractelor (Mervyn King) si ca un contract este un contract, indiferent ca este impanat cu clauze abuzive sau ca este expresia unor practici inselatoare (Mugur Isarescu).[19]In Faptele apostolilor (20:35) ni se spune ca “mai binecuvantat este cel ce daruieste decat cel ce primeste”. In Parabola fiului risipitor, tatal se bucura atat de mult de revenirea din bejanie a fiului sau, pe care il considera pierdut, incat ii daruieste un inel, o haina dintre cele mai scumpe, o petrecere de bun re-venit, unde sacrifica vitelul “ingrasat” si toata buna-vointa sa, toate acestea in ciuda opozitiei fratelui ne-risipitor, individualist.[20]In traducere libera, acest tiltlu inseamna “Atlas ridica din umeri”, adica Atlas nu mai tine Pamantul pe umerii sai, ci se dezintereseaza si de Pamant, si de pamanteni. Editia in limba romana a acestei carti, aparuta la editura Cartier, in 2014, a primit titlul (neinspirat) de Revolta lui Atlas.[21]Aceasta fixatie comportamentala semi-constienta, determinata de emotii negative ca aroganta, satisfactia rautacioasa de a face rau si a de asista la “spectacolul” suferintei altora (schadenfreude) sau orgoliul nejustificat, a dat si numele unei divinitati feminine demonice, Hybris, care ar fi menita a inspira oamenilor nelegiuiri sau pacate comise din orgoliu. De asemenea, hybris are si intelesul de pacat constand in depasirea limitelor masurii impuse oamenilor de zei, fiind sanctionat intodeauna printr-un act de justitie divina. Hybris-ul a stat la baza multor tragedii antice si, de asemenea, la baza dramaturgiei moderne de dupa Shakespeare. Recent, Mervyn King (op.cit., p. 299) sustinea ca vanzarea de produse financiare complexe de catre persoane care inteleg doar pe jumatate riscurile asociate acestora catre persoane care inteleg chiar si mai putin nu este o reclama atractiva pentru industria serviciilor financiare, intrebandu-se ce fel de persoana se mandreste cu despartirea unui nebun de banii lui.