Krehm, Emmett si COMER contra Bancii Centrale a Canadei este o decizie judiciara esentiala, chiar istorica, dar una de care, cel mai probabil, nu ati auzit nimic.E vorba de un proces intentat Bancii Centrale a Canadei de doi canadieni (Krehm si Emmett) si de un ONG (Committee for Monetary and Economic Reform, COMER), proces in care s-a pus problema de a readuce Banca Centrală a Canadei la scopul și operațiunile sale inițiale, acela de a acorda Guvernului imprumuturi fara dobinda[1].Banca Centrală a Canadei, spre deosebire de Federal Reserve din SUA, este deținută de populația Canadei. Din 1938, cind a fost nationalizata, pina in anul 1974, Banca Centrala a Canadei putea acorda împrumuturi fără dobândă Guvernului Canadei pentru ca acesta sa isi finanteze investitiile si lucrarile de interes public. În 1974, Guvernul canadian a decis să se renunte la atributia suverana a Bancii Centrale a Canadei de a acorda împrumuturi fără dobândă pentru investitii si lucrari publice, orientindu-se, de atunci incoace, in special catre emisiunea de obligațiuni (care sunt, precum stim, cumpărate în mod predilect de băncile private), dar si catre imprumuturi propriu-zise de la banci private.In anul 1974, in Canada, o casă obisnuita putea fi cumpărată cu mai puțin de 20.000 de dolari. In doar 3 ani, până în 1977, datoria națională a Canadei a crescut cu 30%, iar costul unei case obișnuite a crescut cu acelasi procent – 30%. In mod evident, la momentul actual, acea casa de 20.000 de dolari din 1974 s-a „dus” cu mult dincolo de 200 de mii de dolari.În fiecare an, de atunci incoace, Canada plătește aproximativ 18 miliarde de dolari doar cu titlu de dobândă la datoria publică rezultata din emiterea de obligatiuni pe care le cumpara in mod predilect bancile private (la acestea adaugindu-se, desigur, dobinzile la imprumuturile propriu-zise, luate tot de la banci private). Si, atentie, aici vorbim de Canada, o tara, de regula, „cumpatata” in ale imprumuturilor, si nu de tari ca cele din grupul PIIGS si nici de Franta sau de Rusia, tari nu prea cumpatate in ale imprumuturilor.În acest context, canadienii William Krehm si Ann Emmett și organizatia non-guvernamentala Committee for Monetary and Economic Reform (COMER) au intentat un proces la tribunalul federal pentru a readuce Banca Centrală a Canadei la scopul său inițial, acela de a oferi împrumuturi fără dobândă în interes național.Reclamanții au sustinut că, încă din 1974, cind s-a renuntat la acel atribut suveran al acordarii de imprumuturi fara dobinda in favoarea Guvernului, a existat o alunecare treptată dar sigură catre actualul status quo, în care Banca Centrală a Canadei și politica monetară și financiară a Canadei sunt subordonate si conduse de băncile private străine și de alte interese financiare, contrare statutului originar al Băncii Centrale a Canadei. Reclamanții afirmă că Banca Centrala a Canadei este involuntar/intenționat angajata într-o conspirație, împreună cu Banca pentru Reglementări Internaționale (BRI), Forumul pentru Stabilitate Financiară (FSF), Fondul Monetar Internațional (FMI), menita a face nerelevante statutul initial Băncii Centrale a Canadei si suveranitatea canadiană asupra politicii financiare, monetare și socio-economice, prin intermediul sistemelor bancare și financiare. Se va vedea in capitolul urmator ca americanii insisi sustin ca aceasta conspiratie este generate si intretinuta de ultra-miliardarii americani, detinatorii indirecti ai FED si ai agentiilor globale de rating.Spre surprinderea multora, inclusiv a reclamantilor, canadienii au câștigat procesul. În ianuarie 2015, un tribunal federal din Toronto, Canada, a pronunțat o decizie definitiva in care a admis actiunea.Probabil ca va urma un recurs la Curtea Suprema a Canadei.In acest moment, in urmarea acestui verdict definitiv, o abordare de bun simț a Guvernului Canadei ar fi pur și simplu să înceteze să emită obligațiuni și sa inceteze să se imprumute in orice alt fel de la banci private, pentru investitiile de interes public urmind a se imprumuta, fara dobinda, de la Banca Centrala a Canadei.Din păcate, insa, Guvernul Canadei a ordonat ca mass - media canadiene să nu acopere acest caz, întrucât decizia Tribunalului din Toronto atacă în chiar inima sistemului monetar mondial. Guvernul canadian a cerut, nici mai mult, nici mai putin, decit ca mass – media canadiene să nu relateze nimic despre acest caz. Cel putin asa sustine avocatul Rocco Galati, cel care a cistigat acest proces fara precedent. Acesta declara ca Guvernul a reusit sa impuna tacerea principalelor canale mas-media, dar nu a reusit sa opreasca știrea de la a se „prelinge” la public prin surse alternative de informatie (cum sunt retelele de socializare sau blogosfera).Joe Martino, cel care relateaza stirea pe un astfel de canal alternativ de informatie, crede că „există lideri în această lume dincolo de guverne, care manipulează în mod sistematic diverse sisteme și structuri în întreaga lume, pentru a controla populația”.Se preconizează, totusi, ca această decizie să aibă consecințe semnificative asupra băncilor centrale din întreaga lume.Fiind vorba de o actiune ce vizeaza o banca centrala si revenirea la origini, la scopurile pentru care astfel de institutii au fost create si exista, mi se pare evident ca speta priveste orice banca centrala, inclusiv pe cea din Romania. Banca Nationala a Romaniei ar trebui si ea sa fie obligata/indrituita sa dea Guvernului imprumuturi fara dobinda pentru investitiile si lucrarile publice ale acestuia. In felul acesta, Banca Nationala a Romaniei ar redeveni un arbitru impartial al pietei financiar - bancare, nemafiind nevoita sa apere bancile din postura de Banca Nationala a bancilor din Romania[2]. Guvernul ar trebui, prin Constitutie, sa fie oprit de la a se imprumuta prin emiterea de obligatiuni sau prin credite contractate direct la bancile private. In acest fel, ar redeveni un reprezentant al populatiei, nemaifiind obligat sa emita legi si alte acte normative favorabile bancilor creditoare.Mai mult chiar, speta priveste si Banca Centrala Europeana care, recent, in ideea de a stimula economia europeana prin inflatie (ce oroare!), a decis sa declanseze un program de printare de bani in valoare de 1,2 trilioane de euro (incercati dvs sa numarati in gind cite zerouri sunt aici), cu care sa se cumpere obligatiuni de stat si obligatiuni emise de bancile private din Europa. Adica, exact ceea ce Tribunalul Federal din Toronto, Canada, a interzis Bancii Centrale a Canadei. In mod evident, acest program de quantitative easing al BCE nu va duce la stimularea inflatiei, ci la stimularea statelor la indatorare, state care ne vor pune pe noi gaj pentru a se indatora.De ce nu stiti nimic despre aceasta decizie capitala a Tribunalului din Toronto? Mass-media a ignorat sau a îngropat stirea. Din motive economice, politice, de securitate (in intelesul de securitate a controlului detinut de banci asupra statului si populatiei datornice). Sau din frica față de reacția publicului generata de intelegerea faptului că a fost subjugat în mod sistematic decade întregi[3].Omul modern, inclusiv concetateanul nostru, a fost determinat sa consume, orice si oricit, indiferent de necesitatile sale normale si de sursele de finantare a consumului, marfuri reale sau doar virtuale, inclusiv produse financiare care, din necesitatea de a crea bani, s-au desprins de suportul lor material si s-au dematerializat. Ambalate sub forma unor produse financiare derivate, aceste non-marfuri au dus la crearea unei cantitati enorme de pseudo-bani, care nu mai aveau in spate valori, ci sperante sau iluzii. Consumul este « benefic » si pentru stat, intrucit majoritatea covirsitoare a veniturilor bugetare provin din impozite indirecte, care taxeaza consumul. Asa ca nu productivitea, tehnologia sau inovatia au fost stimulate, ci consumul. Pentru a stimula consumul, a fost stimulat creditul. Au fost creditati si cei care fie nu aveau nevoie, fie nu aveau resurse de rambursare, dar aveau speranta sau iluzia unor venituri viitoare. Uneori s-au dat credite pe perioade care depaseau durata vietii unui om, obligind la rambursare si generatiile viitoare pentru pretul ce trebuia platit pentru a consuma. Dar cind pariul pe consum s-a dovedit a fi pierzator, iluziile s-au spulberat, iar politicienii, creditorii si cetatenii-consumatori, ca si copiii vesnici din povestea lui Peter Pan, care se obisnuisera sa consume ceea ce credeau ca au pe masa, au ajuns in prezent sa se intrebe de ce nu mai este hrana pe masa. Cea mai mare libertate în acordarea creditului duce la cea mai aspră procedură în execuţie silita. Cetateanul-consumator devine debitor si, in aceasta calitate, el este dependent de creditori si, in ultima instanta, de stat, care este controlat de politicieni. Libertatea de a te imprumuta pentru a consuma este, de fapt, un dar otravit, caci duce la control si la dependenta. Sunt de acord ca, asa cum spunea Cicero, statul nu se poate sprijini pe nimic altceva decât pe încredere, care nu poate dăinui dacă datornicii nu-şi plătesc datoriile, dar daca datoria porneste de la o iluzie sau daca ea se fundeaza pe o cauza sau o lege ilegitime, statul trebuie sa isi sprijine cetatenii in a-si recapata libertatea, oferindu-le acestora posibilităţi reale de a se elibera de plata datoriilor costisitoare pe care le contractaseră în condiţii deosebit de grele, atât pentru ei, cât şi pentru stat. In caz contrar, conflictul mereu renăscând dintre creditori şi datornicii urmăriţi silit la infinit poate duce la mari tulburari sociale si la aparitia unei stari de pericol pentru democratie si pentru stat, in sine, motiv pentru care statul trebuie sa restabileasca echilibrul şi, asa cum spunea Gh. Bratianu[4], “sa împiedice alcătuirea unei paturi sociale pauperizate, prea numeroasa şi prea deznădăjduita pentru a mai putea fi condusa”. Controlul prin indatorare si prin masuri statale favorabile exclusive oligarhiei financiar-bancare poate pune in pericol statul, iar slabirea sau disparitia acestuia sunt lucruri pe care nu ni le putem dori, caci Statul este acea putere care, oricite alte puteri individuale sau colective ar coexista, le depaseste ca anvergura si importanta. Statul este, in definitiv, organizatia menita sa-i apere pe cei lipsiti de aparare sau resurse contra fortei brute, contra arbitrariului si contra abuzurilor de orice fel. Actuala criza, de altfel, pune in pericol si democratia, caci detinatorii de resurse financiare - care, in majoritatea lor, nu sunt nici democrati, nici merituosi, nici virtuosi  - vor putea cumpara orice, inclusiv voturi si suflete.[1]Pentru amanunte si picanterii, va invit sa cititi articolul si comentariile si sa vizionati filmuletul care sunt postate aici : http://www.collective-evolution.com/…/canadians-sued-the-b…/(„Canadienii au dat in judecata Banca Canadei si au cistigat. Principalele canale media au ocultat stirea”). Postarea este datata 5 februarie 2015 si, totusi, aproape nimeni in mass-media nu a facut vreo referire la aceasta speta. Articolul citat poarta semnatura unui anume Joe Martino. Citeva detalii ale actiunii contra Bancii Centrale a Canadei le puteti vedea aici : http://www.pacificfreepress.com/…/10573-confronting-global-…[2]Din pacate, din Statutul BNR (Legea nr.312/2004, art.7) rezulta ca Banca noastră centrala poate da credite instituțiilor de credit din România, dar ii este interzis sa dea credit Statului român. Acesta se poate împrumuta doar de la băncile private. Un credit de tip lombard sau repo la care au acces doar băncile private are o dobinda de 1,2 % in prezent. Statul se împrumuta direct de la banci sau prin emiterea de obligațiuni cu dobândă de 3-5% (5-7 % in perioada 2010-2014). O fi BNR banca națională a băncilor din România sau banca noastră centrală, a romanilor?[3]Iata un comentariu postat pe pagina mea de facebook, din pacate anonim :  “S-au pus bazele unui nou sistem sclavagist, unul pervers, care ne face pe noi, oamenii de rând, să ne credem liberi. În vechiul sistem sclavagist, stăpânul de sclavi trebuia, în primul rând, să-şi cumpere sclavii. Apoi, era nevoit să-şi protejeze "investiția". Avea, aşadar, cheltuieli cu hrana, îmbrăcămintea, cazarea şi, mai ales, paza sclavilor săi. Noul sistem sclavagist în care trăim a remediat aceste mici neajunsuri, în sensul că noi, sclavii de tip nou, avem grijă de toate aceste cheltuieli iar de restul plătim taxe, impozite, accize, asigurări obligatorii şi... dobânzi. La final, rămânem cu nimic şi mergem cuminți la muncă înghițind mizerii şi abuzuri, în aşteptarea salariului următor. Ciclul se repetă, iar noi ne considerăm liberi. Puneți-vă întrebarea dacă vă puteți permite să demisionați de la actualul loc de muncă, având din ce trăi 3-6 luni, până găsiți un alt job mai bun...”[4]Pentru o prezentare impresionanta a reglementarii datoriilor private in antichitate, a se vedea Gh. I. Bratianu, Studii bizantine de istorie economica si sociala, Editura Polirom, Iasi, 2003, p. 63-72.