Cu două zile înainte de Crăciun, în 1976, în autobuzul – navetă (IRTA, în limbajul comun de atunci), doi părinți își spun unul altuia aproape șoptit, dar mândri și plini de voioșie, că au reușit să cumpere un palton fiului lor de 6 ani, care este în clasa I și care pare a fi bun la învățătură. Își spun asta, deși nu le vine a crede. Anul acela tocmai își oficializaseră căsnicia și cheltuielile cu nunta îi cam lăsaseră fără iernatic. Paltonul e un premiu, dar și un cadou de Crăciun. Deși este un pic cam scump pentru posibilitățile materiale ale celor doi, e cochet, e bine croit și pare călduros. Și e meritat și bun de oferit cu mare bucurie. Cei doi sunt bucuroși, în plus, că au găsit portocale. Au cumpărat 10 kilograme. Câte 2 pentru fiecare membru al familiei. Cel mai mic dintre cei trei copii ai lor încă nu are un an. E un seventysixer.

Fiul nr. 1 e foarte bucuros și mândru de paltonul lui. Se îmbracă în stil mare de colindat. Toată lumea îl laudă (și, un pic, îl invidiază, dar omul nostru nu sesizează; e prea încântat de palton). E un Crăciun de neuitat, mai ales că “recolta” la colindat este bună, bună de tot.

În ziua de colindat, în 1978, paltonul îi este încredințat fiului nr. 2, care este el, de data asta, în clasa I. Tipul de 6 ani nr. 2 este o speranță în materie de învățătură. Doar o speranță. Cadoul este și cadou, dar și un fel de nuia, o atenționare din partea părinților că tipul de 6 ani nr. 2 trebuie să urmeze calea pe care primul fiu, cel care acum e clasa a treia, a pășit viguros, aceea a învățăturii. Paltonul ar trebui să îl imbrace și pe el cu obstinația învățăturii. Împricinatul își zice, însă, că nu e nicio problemă, că cei doi adulți prietenoși îl ceartă mereu, și a doua zi uită. Așa că primește paltonul bucuros și pleacă la colindat în deplină și netulburată voioșie.

De colindat, 1982. Paltonul îi este încredințat fiului nr. 3, care este el acum clasa I. Paltonul nu mai este oferit ca un fel de nuia. Nu este nevoie de nicio atenționare subtilă, căci tipul de 6 ani nr. 3 este destul de bun la învățătură. De data asta, motivul pasării paltonului este sărăcia lucie. Fiul nr. 3 este însă foarte mândru de paltonul care până atunci aparținuse, pe rând, fiului nr. 1 și fiului nr. 2. E mândru pentru că, enervant fiind și sâcâitor la jocuri, nu prea era lăsat în cercul “celor mari”. Când cei mari se jucau, de exemplu, “de-a va-ți’a”, tipul de 6 ani nr. 3 nu era băgat în joc decât după mari insistențe, iar el fugea repede cu pâra la părinți sau bunici. Nasol era că, până și după intervenția adulților, tipul de 6 ani nr. 3 ajungea să se joace “pe dinafară” (era ținut “pe bară” ca un fel de rezervă de ultimă instanță). Cei mari își creaseră pentru situații de criză ca astea un cod secret pentru postura specială în care trebuia să îl țină pe mezin : se joacă “pe D”. Așa ziceau cei mari, ca să nu înțeleagă tipul de 6 ani nr. 3 că el, de fapt, nu prea se joacă, sau nu se joacă la modul real.

Ei, dar tipul era destul de deștept ca să poată observa asta. Nu doar că observase, dar își pusese în gând să își ia revanșa. Așa că, atunci când primește paltonul, este ca o victorie contra acestor mizerii și, de aceea, el este de-a dreptul fericit. Ca un curcan. Chiar se împăunează cu paltonul. În plus, ca revanșă, le face sâc-sâc celorlalți doi frați timp de 2-3 săptămâni (chestie care, pe ăștia mai mari, îi cam lasă reci, căci paltonul, oricum, nu mai intra pe ei).

Paltonul rezistă încă trei-patru ani pe tipul nr. 3, după care e pus în pod și uitat acolo.

Paltonul rezistă, fără prea mari pagube (mai precis, doar cu câteva daune create de șoareci) până în era noastră.

Casa veche, părintească, a celor 3 (foști) proprietari succesivi de palton, acum adulți și având fiecare paltonul lui, este renovată în 2014. Se regăsește paltonul. Aproape intact. Cu culorile și textura aproape nealterate.

E-aproape Crăciunul 2014.

Maică-mea îmi arată paltonul. Îl iau în mâini ca să îl simt și îmi vine în minte instantaneu mirosul textil amestecat cu miros de portocale de acum 38 de ani.

Întodeauna m-am întrebat de ce mirosul de portocale îmi sugerează Crăciunul.

Acum știu.

Ce nu știu este de ce copiii noștri nu mai cred în Moș Crăciun și de ce actualii adulți, foștii copii de acum 30-40 de ani, nu mai cred în Moș Crăciun.

Chiar, de ce să crezi în Moș Crăciun (sau Kwanza sau Hanuka)?

Nu știu voi, dar eu am mai multe motive.

De Crăciun ne adunăm acasă, în familie. Antropologic, sensul vieții este să aparții cuiva, să fii parte dintr-o comunitate, să nu fii exclus. Eu așa simt și o spun în temeiul unei intuiții. Vintilă Mihăilescu a spus-o științific, cu argumente. Adevărul este că a fi om înseamnă să fii cu noi, ca noi, oamenii.

De ce încă mai cred unii copii în Moș Crăciun? Pentru a fi acasă, pentru a spera să fii acasă, pentru a visa să fii acasă, cu părinții, cu frații, cu bunicii. De ce credeam noi în Moș Crăciun acum 40 de ani, când nici nu era voie să credem în Moș Crăciun (și când se numea Moș Gerilă)? Exact pentru același motiv. De ce încă mai merg unii copii la colindat, așa cum mergeam noi acum 40 de ani? Ca să aibă șansa unei călătorii ritualice în afara casei, o călătorie din care să se poată întoarce acasă și să poată simți de ce e important să fii din nou acasă.

Și mai cred în Moș Crăciun pentru magie și minuni. Fără magie și minuni, lumea e urâtă și rea. Fără magia Crăciunului, viața nu prea are gust. Orice e urât peste an poate fi pansat cu minunea de a te reuni cu cei care îți compun sufletul, cu cei care îți pot oferi un umăr pe care să plângi. Cadouri – da, e enervantă cavacalda de reclame de la TV și radio, dar ceea ce contează e simbolul. Contează că faci un cadou, și nu substanța cadoului. Și Moș Crăciun nu e bunicuțul gras și îmbrăcat în mantie stacojie de la TV, ci e spiritul de care te umpli în așteptarea Crăciunului, a acelei clipe când ești alături de ai tăi, acasă. E un joc al copiilor pe care îl practicăm și noi, adulții (nu chiar toți), cu bucurie.

Eu mi-am revăzut cadoul de acum 38 de ani și știu de ce am crezut mereu și voi crede de-a pururea în Moș Crăciun.

Gheorghe Piperea