1. Presupozitia dogmatica este, in limbajul lui Daniel Kahneman (Thinking: fast and slow), un bias cognitiv, o sursa nesecata de erori sistematice de judecata si decizie. O astfel de presupozitie dogmatica este nominalismul monetar, atat de “drag” debitorilor la creditele in valute exotice.

Un bias cognitiv nu este o prejudecata simpla (greseala de rationare), ci o convingere la care autorul judecatii tine, care il implica emotional. De aceea, erorile determinate de aceasta convingere tendentioasa sunt sistematice si greu de abandonat. In cazul judecatorilor, biasul cognitiv este o forma de partinire de care cei mai multi dintre ei nici macar nu au habar, dar care le afecteaza clar impartialitatea, ceea ce pune in pericol domnia legii (rule of law) sau o inlocuieste cu domnia prin lege (rule by law) sau cu dictatura contractului de adeziune, care da captivitate.Repetitia frecventa a unor “adevaruri” creaza impresia de familiaritate, iar familiaritatea nu se distinge prea usor de adevar. Mai mult chiar, familiaritatea cu un fragment al unei idei face sa para familiara intreaga idee si, deci, “adevarata”, in sens ca tot ce este sau pare familiar este adevarat. De aici succesul incredibil al campaniilor pe net sau pe paginile de socializare, bazate pe sloganuri, titluri socante si naratiuni prescuratate. Repetitia, sloganul ubicuu, “cele doua minute de ura” saptamanale (1984, George Orwell) sunt caramizile regimurilor autoritare, mai ales ale celor care practica supunerea prin lege. Sub impactul repetitiei, oamenii ajung sa neglijeze ambiguitatea si sa isi reprime indoielile, iar acest lucru se intampla automat, sub impactul nevoii de certitudine. Reflectia rationala, actiunea constienta in vederea dezambiguizarii, analiza critica, suspicioasa, a pozei neclare a realitatii sunt inlocuite “natural” de stereotipuri. Exact acest lucru s-a intamplat si cu nominalismul monetar. A fost suficienta o implantare a acestuia in mentalul emotional al unui numar redus de judecatori participanti la sedintele de instruire ordonate de BNR si asezonate cu posirca de Dragasani oferita chiar de producator, adica de “Manole” Isarescu, dupa care invataceii, fiind toti lideri informali de opinie ai sistemului judiciar, au repetat la infinit (prin hotariri sau prin “opere” juridice coordonate de avocatii bancilor) mantra nominalismului si a contractului care este lege (pacta sunt servanda), pana cand ideea a devenit familiara si, deci, sinonima adevarului.Efectul de halo este un exemplu de ambiguitate su(re)primata, o forma de simplificare automata a realitatii imprimata in subconstientul nostru in scopul inlaturii indoielii, din nevoia de certitudine. Desi nu are nimic rational, zisul efect seamana cu un rationament inductiv, intrucat ridica la rang de generalitate un element singular si superficial al realitatii imediat palpabile: o singura trasatura superficiala a unei persoane determina atitudinea generala fata de acea persoana. Ne place sau detestam in general o persoana pentru ca la prima vedere (love/hate at first sight), la primul miros (love/hate at first smell), la prima atingere, ne-a placut sau am detestat respectiva persoana[1]. In mod inconstient, umplem golul de informatii referitoare la persoana reala cu acea unica trasatura care ne-a atras atentia din prima, trasatura pe care o asociem automat si involuntar cu ceea ce credem sau stim din experienta si pe care o integram in context, automat. Interesante sunt surpriza sau chiar socul confruntarii cu realitatea diametral opusa acelei prime senzatii sau impresii - nu ne place, nu o acceptam, credem ca are ceva gresit sau tendentios, iar multa vreme (sau chiar pentru totdeauna) refuzam sa acceptam realitatea, “obligand-o” sa se reintoarca in tiparul in care am incastrat-o cu acea prima impresie sau senzatie.In alta ordine de idei, asa cum remarca atat D. Kahneman, cat si Ph. Sloman[2], mintea noastra nu se “descurca” prea bine cand are de-a face cu non-evenimente, adica intamplari sau fapte fara incarcatura emotionala. Intr-adevar, de ce sa vrei sa stii adevarul, cand ai povesti atat de frumoase care sa il inlocuiasca? Prea multa informatie poate strica naratiunea si cu siguranta tulbura zona de confort a fiecaruia. Cele mai coerente povesti nu sunt cu necesitate si cele mai probabile, dar ele sunt plauzibile, iar notiunile de coerenta, plauzibilitate si probabilitate sunt cu usurinta confundate de marea noastra majoritate[3].Naratiunile, care fac din intamplari evenimente, prin adaugarea de elemente emotionale, sunt “euristici afective”, in sensul psihologiei comportamentale. Euristica afectiva ne simplifica viata, creind o lume in varianta proprie, familiara, mult mai ordonata si mult mai putin ostila decat realitatea. Prin crearea propriei naratiuni, ajungem treptat sa vedem realitatea printr-o lupa care nu mareste, ci pune intr-un anumit tipar lucrurile si intr-o anumita secventa temporala faptele si evenimentele. Filtram realitatea ca sa o facem mai usor de suportat, dar nu stim daca ceea ce iese este mai bun. Oamenii vor sa cunoasca realitatea, dar isi ofera o varianta in miniatura a acesteia, simplificata, cauzala. D. Kahneman[4] observa ca adaugarea de amanunte la scenarii le face mai convingatoare. Intuitiv, raspunsul asteptat de scenarist vine automat, infrangand logica si rationalitatea. Confuzia dintre experienta si amintirea ei (in mod natural incompleta, stilizata) este o eroare cognitiva.Intuitia este o judecata automata rezultata dintr-o informatie sau certitudine impartasita de foarte multi membri ai unei comunitatii. Credem cu tarie in intuitii, intrucat ne bazam pe “logica” multimii. Credem cu fermitate ca nu se pot insela chiar toti cei care cred in aceeasi idee si au aceleasi certitudini si, de aceea, ne baricadam in spatele acestor certitudini comune. Recent, avocatii bancilor declarau ca modificarile operate la legea darii in plata, pentru a o face aplicabila, in ciuda opozitiei ferme a majoritatii judecatorilor, vor fi respinse de comunitatea juridica, intrucat nu se cade ca precepte in care credem de zeci de ani sa fie contrazise … Dar intuitia este, de cele mai multe ori, o iluzie a cunoasterii, intrucat nu “stim” noi, la nivel individual si concret, ci stie mintea colectiva. Nu avem noi toate informatiile necesare inferentei deductive, ci le are depozitarul tuturor informatiilor, mintea colectiva. Este cat se poate de real ca, in cele mai multe situatii de criza si ambiguitate, a te baza pe intuitii si pe gandirea de grup este eficient, dar este si deosebit de periculos. Intuitiile noastre rezulta din asemanarea unor persoane, situatii sau fenomene cu stereotipuri culturale, modele arhetipale sau naratiuni eroice in care credem pentru ca ne implica emotional. De aceea, deciziile si judecatile intuitive pot fi acte ratate. Spre exemplu, in drept operam cu prezumtii, care nu sunt altceva decat judecati, evaluari sau solutii simplificate, pe care mintea le face automat. Prezumtiile sunt scenarii pentru situatii ambigue sau forme de gandire asociativa care, cel mai adesea, se impun unei constiinte care nu este treaza, activa, ci obosita sau aflata in zona de confort. In drept, prezumtia este un mijloc de proba si, de aceea, este foarte riscanta si jenanta cand scapa din mana unei constiinte critice. Pentru a afla daca ceva este adevarat si real, trebuie sa incepi prin a te indoi de veridicitatea sa. Aceasta este, la propriu, metoda stiintei, diametral opusa metodei credintei. Or, in cazul povestii nominalismului monetar, nimeni nu s-a mai indoit de veridicitatea acestei solutii simplificate, intuitive, plasata insidios in mentalul emotional al enoriasilor cultului seminariilor de la Sinaia organizate de bancile parate in vederea indoctrinarii judecatorilor.Acelasi Daniel Kahneman sustine (op.cit., p.44), in mod socant, dar nu mai putin adevarat, ca “putem fi orbi in fata evidentei si suntem, de asemenea, orbi fata de propria noastra orbire”. Asadar, ne ducem dupa fenta, ne bazam pe iluzii, sfintim mizerii de idei, lideri si institutii pentru ca suntem orbi si inconstienti fata de propria noastra orbire.

2. Euristica este o judecata simplificata si prescurtata care ne ajuta sa trecem din situatiile de ambiguitate sau de criza inapoi in zona de confort, intre certitudinile cu care ne-am obisnuit. O forma de astfel de judecata prescurtata este inlocuirea mentala, automata, a unei intrebari complicate cu una mai simpla, al carei raspuns este la indemana. Raspunzand din automatism intrebarii simple, capeti certitudinea ca ai raspuns chiar intrebarii simple. Spre exemplu, in cazul nominalismului monetar, intrebarea complicata (este clauza de schimb valutar o clauza abuziva, care trebuie eliminata din contract?) a fost inlocuita cu o intrebare simpla (se poate analiza sub raportul caracterului abuziv o clauza contractuala care este prevazuta in lege?), raspunsul negativ la intrebarea simpla fiind considerat un raspuns si pentru intrebarea complicata. Toti judecatorii care au utilizat aceasta euristica au omis sa observe ca o dispozitie legala nu are “nevoie” sa fie repetata intr-un contract si, mai ales, ca o formulare eliptica a contractului nu echivaleaza cu o “clauza prevazuta de lege”. In marea majoritate a contractelor de credit in valute exotice nu exista o repetare a “reguli” nominalismului monetar, ci o clauza de schimb valutar, care pune tot riscul devalorizarii monedei de plata sau de indexare a platii pe capul debitorului. In litigiile pe tema inghetarii cursului leu/chf s-a reusit cumva constructia emotiei ca debitorii au luat acei bani, i-au folosit, si acum nu mai vor sa plateasca, pagubindu-i pe deponenti si pe buni platnici (in categoria carora se situeaza, prin asociere pozitiva, magistratii care au facut un obicei de a-i sanctiona pe debitorii in chf, “rau-platnicii” de serviciu), de unde riscul de a-i pagubi pe ceilalti debitori si pe deponenti.

Dar riscul nu exista in afara noastra, indiferent de emotiile, opiniile, idiosincraziile si cultura noastra, asteptand cumva in eter sa fie masurat. De fapt, oamenii au inventat conceptul de “risc” ca sa ii ajute sa inteleaga si sa se acomodeze cu incertitudinile vietii. Desi acestea sunt reale, nu exista un risc “obiectiv”, independent de mintea si credintele noastre[5]. Riscul este un concept abstract, in intregime subiectiv. Ma refer inclusiv (sau mai ales) la riscul economic - riscul de dobanda, riscul valutar, riscul de tara, riscul de faliment etc.Cand teoretizeaza ca aceste riscuri sunt obiective si ca, de aceea, nimeni nu le poate prevedea, bancile isi creeaza intentionat naratiuni in care se conving sa creada si pe care ne obliga pe noi (pe banii si eforturile noastre) sa le acceptam ca date ale realitatii. Dar aceste teorii sunt minciuni frumos ambalate. De unde si zicala “sa nu lasi vreodata adevarul sa strice o poveste frumoasa”.Paul Slovici si Daniel Kahneman sustin chiar ca definirea riscului este un exercitiu de putere. Titularii abuzivi ai puterii economice ii mandateaza in acest scop, al definirii si justificarii riscurilor (dar mai ales, al legitimarii costurilor asociate riscului, de la dobanda penalizatoarte, la comisionul de “frunza verde” sau de “mos Craciun”) pe diversii experti pe care ii stipendiaza. Cand cel caruia ii profita definirea riscului ca element obiectiv sau cuantificarea acestuia la maxim este chiar cel ce achita onorariul expertului, apare un evident conflict de interese care face si mai dificila stabilirea adevarului, intrucat antreneaza asa-numitul “efect de ancorare”. Daca trebuie sa estimezi un numar sau o cantitate si ti se ofera intentionat un numar, o scala sau un interval valoric, vei sfarsi invariabil prin a lega estimarea de acea ancora. Ulterior estimarii, este foarte simplu sa cazi sub curba vinovatiei prin asociere (esti, prin ricoseu, un debitor rau-platnic, care s-a bucurat de imprumut, dar acum refuza sa il achite) sau sa plutesti deasupra curbei onestitatii (esti, cu ajutorul parghiei multimii, un debitor bun-platnic, care nu vrea sa fie pagubit ca urmare a unor alegeri proaste ale celorlalti).

3. Adjectivul “rational” evoca specialistilor (mai ales economistilor) si elitistilor neo-liberali sau libertarieni o imagine de sporita deliberare, mai mult calcul, mai multa coerenta si mai putina caldura (emotionalitate), dar in limbajul comun rationalitatea se confunda cu rezonabilitatea si cu bunul simt. Pentru elitisti, rationalitatea se confunda cu lipsa contradictorialitatii – daca deciziile individuale sau colective se inscriu in logica interna a decidentului, ele sunt ne-contradictorii si, deci, rationale. Dar omul obisnuit stie ca nu este nici rezonabil, nici nici moral ca, in numele “superioritatii” unei rase sa extermini rasele “inferioare” sau sa arzi eretici pe rug in numele unei interpretari talibanice a textelor sacre la care aderi.

Potrivit economistilor Scolii de la Chicago (si celor care se revendica de la acest curent), credinta in rationalitatea umana este strans legata de o ideologie in care nu este necesar, ci este chiar imoral sa ii aperi pe oameni de propriile lor alegeri. Oamenii rationali trebuie, in aceasta conceptie ideologizata, sa fie liberi si trebuie sa aiba responsabilitatea de a-si purta singuri de grija[6]. De aici unul dintre preceptele libertarianismului in politicile publice: intrucat agentii (cei care aleg si, deci, actioneaza) sunt rationali, inseamna ca statul nu are voie sa tulbure dreptul individului de a alege, cu exceptia cazului in care ar vatama dreptul altora de a alege. Libertarienii sunt adepti religiosi ai ideii ca piata este eficienta in alocarea bunurilor catre oamenii care sunt dispusi sa plateasca cel mai mult pentru ele. Pe culmile exgerarii acestei ideologii, unii au ajuns sa considere explicabila si chiar rationala dependenta auto-impusa, prin alegerea “libera”: un agent rational, avand o puternica preferinta pentru satisfactia intensa si imediata, poate sa ia decizia rationala (???!) de-a accepta drept consecinta o viitoare dependenta[7]. Cu astfel de “argumente”, chiar si consumul de droguri devine legitim si “rational”. Or, ce om rezonabil ar putea admite o astfel de concluzie “rational”?Pentru libertarieni, statul ar trebui sa lipseasca de tot din viata economica si sociala, lasandu-i pe indivizi sa isi urmareasca “rational” interesele si nevoile, inclusiv cele nebunesti. Asa ca, de vreme ce cetatenii stiu ce fac, nu are de ce un stat paternalist sa ii ghideze sau sa ii sprijine la greu. In jungla, cel mai puternic si adaptat ia totul. Dar societatea umana nu este o jungla.Desigur ca intrebarea grea, complicata, evitata de cultul libertarian, este : oare chiar sunt pe deplin liberi si constienti de alegerile lor toti cetatenii? Sunt realmente liberi si rationali cei multi al caror consimtamant de a contracta este fabricat? Poti fi liber cand suferi de malnutritie? Poti fi rational cand ramai fara aer, apa sau resurse, in general? Isi poate permite societatea sa ii piarda pe toti cei care nu pot face fata “rigorilor” competitiei libertariene, cu consecinta lipsirii acesteia de valoarea prezenta si viitoare de care este capabil orice fiu risipitor care se intoarce in sanul comunitatii sau orice oropsit al destinului?Omul nu poate fi pe de-a-ntregul liber si rational. Indeosebi, oamenii au nevoie sa fie protejati de cei care le exploateaza slabiciunile. Comerciantii lipsiti de scrupule vor ascunde informatii importante, aparent aduse la cunostinta cumparatorului, si vor utiliza tot felul de metode de persuasiune, pentru a fabrica un consimtamant al clientului, atata timp cat nimeni nu le va interzice sa fie abuzivi si inselatori. Clientul unor astfel de concurenti in jocul de-a libertatea alegerii intre doua sau mai multe scamatorii si de-a rationalitatea deciziei luate in captivitate nu mai are o adevarata libertate de alegere, si nici timp suficient pentru reflectie si deliberare[8].Or, o lume in care firmele concureaza oferind produse mai bune si mai ieftine este o lume preferabila uneia in care castiga firma cea mai priceputa in a trage pe sfoara[9]. Atlfel, asa cum spunea candva Walter Lipmann, cand toata lumea gandeste la fel, nimeni nu se prea mai oboseste cu ganditul.[1]Efectul de halo este cel mai bine ilustrat de basmele cu Fat Frumos. In comparatie cu zmeul cel rau si urat, Fat Frumos are toate calitatile din lume. Desi zmeul este fizic puternic si caracterial predictibil, in timp ce Fat Frumos este imprevizibil, inconstant si mereu ajutat de tot felul de fiinte sau lucruri ca sa izbuteasca sa il rapuna pe zmeu, toata simpatia povestitorului si a ascultatorului merge catre Fat Frumos, si nu catre zmeu. O singura trasatura (tipul este “frumos”, desi nu frumusetea este importanta la barbati) determina imaginea generala, menita a captiva audienta - simpatie pentru “fat”, antipatie pentru zmeu. Chiar si numele alese ne obliga sa ii simpatizam/antipatizam pe protagonisti – cuvantul “fat” inseamna copil, ceea ce insista pe tineretea eroului pozitiv, in timp ce cuvantul “zmeu” sugereaza un adult adancit in rele, adica ceva detestabil.[2]Ph. Sloman este unul dintre co-autorii cartii Iluzia cunoasterii, publicata in Romania in 2014, de editura Publica.[3]Povestea eroului salvator in lupta cu dusmanul nemilos este calea cea mai simpla catre supunerea voluntara. Cand stii ca Big Brother este cu ochii pe tine [si declari senin ca nu te deranjeaza, intrucat nu ai nimic ilegal de ascuns], este foarte probabil ca lasi in mod inconstient si irational sa ti se diminueze efectiv gandirea spontana si actiunea independenta. Toate autocratiile si, mai ales, dictaturile, isi au enoriasii lor entuziasti, amorsati de cultul salvatorului in lupta cu dusmanul. Supunerea fata de salvator este simpla si automata cand este evocata in contexte emotionale. Cand ti-e foame, cuvintele care evoca feluri de mancare sunt percepute cu mare acuitate, chiar si daca sunt soptite sau scrise gresit.[4]Op.cit., p. 250. Este foarte interesanta constatarea autorului dupa care in noi “salasluiesc” doua euri, fara ca noi sa fim pe deplin consienti de prezenta unui dintre aceste euri. Exista un eu experiential, care este prezent, acut, traitor al vietii noastre, dar si un eu evocator, care este construit din trecutul nostru, sintetizat sub forma de amintiri, si din viitorul nostru, sintetizat sub forma de idealuri si nazuinte. Eul evocator este un eu narativ, care care ne da un sens si o perspectiva emotionala asupra vietii noastre, pastrand (selectiv asincronic) amintirea experientelor trecute si construind planurile si idealurile noastre, adica pregatindu-ne pentru viitor. Eul evocator este inima, salasul sufletului. S-ar putea spune ca fiecare dintre noi suntem eul nostru evocator si ca eul nostru experential, care traieste si ghideaza viata, fara sa fim constienti de el, ne apare ca fiind strain. Pacientii cu Alzheimer si-au pierdut eul evocator, firul narativ al vietii, dar eul lor experential inca este capabil sa traiasca frumusetea vietii curente, cata le-a mai ramas.[5]A se vedea, pentru aceasta afirmatie categorica, Paul Slovici, The perception of risk, Sterling, VA, EarthScan, 2000, apud D. Kahneman, Thinking: fast and slow, editie in limba romana publicata la Bucuresti de editura Publica, 2012, p. 222.[6]Milton Friedman, Libertatea de a alege, Publica, 2000, evocata de D. Kahneman, op.cit., p. 638.[7]Gary S. Becker, Kevin M. Murphy, A theory of Rational Addiction (Journal of Political Economics, nr.96/1988, p.675-700), apud D. Kahneman, op.cit., p. 746, nota 4. Sarcastic, unul dintre autori, Gary Becker, a fost laureat al Premiului Nobel pentru economie. D. Kahneman sustine ca Becker afirma uneori ca ar trebui sa luam in considerare posibilitatea ca epidemia de obezitate sa fie explicata prin credinta celor care accepta sa devina obezi ca se va descoperi in timp util un mendicament – minune care sa trateze obezitatea. Putem sa ne intrebam cam ce fumeaza comitetul pentru acordarea premiilor Nobel, de vreme ce i-au cadorisit (total nemeritat) cu premiul Nobel atat pe acest Gary Becker, cat si pe initiatorul Scolii din Chicago, Milton Friedman. Cu referire la libertarieni, laureati ai Premiul Nobel pentru economie, D. Kahneman sutine ca, uneori, progresul stiintific ne lasa mai nelamuriti decat eram inainte. (op.cit., p. 632).[8]Multe alegeri proaste se nasc din erori de previziune afectiva.Spre exemplu, un cumparator am putut crede sincer ca achizitia unei masini luxoase sau a unei case mai mari, cu curte, il va face fericit, dar a descoperit ca dupa 2-3 saptamani de la achizitie, dupa acomodarea cu noul confort, nu este nimic special la acea achizitie. Acestea sunt erori volitive (denumite miswanting de americani), adica erori in definirea lucrurilor de care credem ca avem nevoie, supraestimand satisfactia pe care ne asteptam sa o traim prin utilizarea sau consumul lor. Este un fel de “iluzie a focalizarii”, care genereaza, pe de o parte, o inclinatie in favoarea bunurilor nesemnificative si a experientelor superficiale, care sunt incitante la inceput, dar isi pierd atractivitatea, in timp si, pe de alta parte, sub-aprecierea valorii lucrurilor care se pastreaza in timp (D. Kahneman, op.cit., p. 630).[9]D. Kahneman, op.cit., p. 641.