Legislatia romaneasca se dezintereseaza de tratamentul judiciar al situatiei de supraindatorare a simplilor particulari. De lege lata, singura reglementare referitoare la situatia de insolvabilitate notorie datorita supraindatorarii simplilor particulari se regaseste in Codul civil, care contine o serie de dispozitii vetuste si desuete referitoare la starea de deconfitura (cuvintul este un exemplu de cuvinte rare si vetuste prezente inca in vocabularul Codului civil; dar ce ziceti de termenul folosit de Codul Calimach pentru faliment sau deconfitura : “mofluzlic”? Interesant este ca, in conceptia Codului Calimach, procedura mofluzlicului era aplicabila si necomerciantilor; Codul Calimach ii considera “mofluzi” si pe comerciant, si pe simplul particular, daca oricare dintre ei era in stare de mofluzlic). Deconfitura, pe care uneori legiuitorul o numeste insolvabilitate, este starea constanta de insolvabilitate a unui simplu particular, adica exact ceea ce este falimentul pentru un comerciant. Procedura deconfiturii trebuie constatata judiciar, ceea ce presupune un timp indelungat care ii poate permite debitorului sa-si ascunda averea sau creditorilor sa profite de starea sa patrimoniala precara. Procedura deconfiturii nu organizeaza o colectivitate concursuala de creditori, ci doar constata o stare a patrimoniului debitorului care poate atrage o serie de consecinte patrimoniale fata de debitor (pierderea beneficiului termenului, rezolutiunea de drept a unor contracte, interdictia termenului de gratie etc.). Starea de deconfitura nu atrage, in schimb, nici o consecinta de natura nepatrimoniala fata de debitor. Debitorul, spre exemplu, isi pastreaza dreptul de a-si administra averea (in timp ce principalul efect al deschiderii procedurii insolventei este desesizarea debitorului), lasindu-i acestuia in continuare « dreptul » de a-si ruina averea si creditorii. Pe de alta parte, creditorii, in mod individual, il pot executa silit pe debitor, imediat, fara trecerea de vreun termen. Pentru acest motiv, cel ce observa la timp starea de insolvabilitate a debitorului, poate profita de informatie si poate sa-l execute rapid pe debitor, eventual in dauna altor creditori, mai ales a celor privilegiati, care nu vor fi obtinut la timp informatia. Din acest motive, procedura deconfiturii nu a avut o aplicabilitate practica deosebita, fiind cazuta de mult in desuetudine. Este evident ca, in conditiile actuale, in care celeritatea si transparenta procedurii sunt esentiale pentru succesul unei astfel de proceduri, aceasta procedura nu poate fi aplicata pentru situatia supraindatorarii simplilor particulari.Legislatia anglo-saxona, in special cea americana si, dupa modelul acesteia, legislatia unor state membre ale Uniunii Europene, cum ar fi Franta si Germania, se preocupa in mod serios de insolventa simplilor particulari, vazuti in special in calitatea acestora de consumatori de bunuri si credite. Legislatia americana permite si consumatorului sa se declare bankruptcy, punandu-si averea sub controlul unei curti federale cu scopul de a scapa de datorii. Procedura de bankruptcy aplicabila persoanelor fizice este reglementata de cap. VII din US Commercial Code. Pe perioada de bankruptcy, debitorul nu mai are acces la credite, cumparari in rate, contracte de leasing sau orice alte operatiuni care presupun creditarea. Daca starea de bankruptcy este declarata scuzabila, debitorului i se acorda asa-numitul « nou inceput » (a fresh new start), adica datoriile ramase neachitate i se sterg, el putind avea din nou acces la credite si recistigindu-si statutul personal anterior. In schimb, daca starea de bankruptcy este considerata ne-scuzabila, debitorul este decazut din aproape toate drepturile civile (cu exceptia celor personal-nepatrimoniale), pe termen de cel putin 5 ani de la data inchiderii procedurii. Interdictia accesului la credite echivaleaza cu o adevarata « moarte civila » pentru debitor, intrucit cel in cauza nu mai poate folosi instrumente electronice de plata, nu mai are acces la utilitati, nu mai poate beneficia de esalonarile la creditele ipotecare, creditele de consum, ratele de leasing etc. Mai mult chiar, pe perioada procedurii de bankruptcy si ulterior, pe cei 5 ani ulteriori inchiderii procedurii, sunt considerate infractiuni obtinerea de credite fara a dezvalui starea de faliment, continuarea de afaceri sub alt nume, fara dezvaluirea faptului ca debitorul este sau a fost in faliment, implicarea in constituirea, administrarea sau conducerea unei societati, fara acordul tribunalului. De asemenea, debitorului i se poate interzice sa ocupe unele functii publice. Exista serioase argumente pentru extinderea si la noi a legislatiei insolventei fata de simplii particulari, pentru situatiile de supraindatorare a acestora. In urma cu peste un secol, un comercialist roman (M. A. Dumitrescu) propunea extinderea procedurii falimentului si la necomercianti, aducind o serie de argumente foarte pertinente la vremea respectiva. Omul arata ca, in afara de faptul ca distinctia intre creantele comerciale si cele civile este arbitrara, se intimpla ca un necomerciant sa aiba si datorii comerciale si invers, un comerciant sa aiba datorii civile. De altfel, la procedura falimentului, dupa deschiderea acesteia, participa nu numai creante comerciale, ci si creante civile, fiscale sau salariale. Dar cel mai important argument al includerii necomerciantilor in sfera de aplicabilitate a procedurii falimetlui era – si este - acela ca creditorul, indiferent daca debitorul este comerciant sau nu, trebuie sa beneficieze de aceeasi protectie. Spre exemplu, nu se justifica in nici un fel pastrarea dreptului debitorului de a-si administra averea in caz de insolvabilitate (deconfitura), numai pentru ca debitorul nu are calitatea de comerciant. « Deconfitul trebuie sanctionat ca si falitul », spunea M. A. Dumitrescu, printre altele si prin decaderea din dreptul de a-si administra averea.In alta ordine de idei, in conditiile unei economii de piata, orientata catre consum, investiile personale si consumul se bazeaza din ce in ce mai mult pe credit, care se contracteaza la banci, societati de leasing, societati de credite ipotecare, societati de credite de consum ori prin cumparari in rate sau pe credit. Multiplicarea si amplificarea creditelor contracte de un simplu particular poate duce, ca si in cazul comerciantilor, la crize financiare de supraindatorare. Tendinta de indatorare prin credite de consum este cu atit mai mare, cu cit rata de crestere a economiei este mai mare. In Romania, rata de crestere economica a fost in medie de 7% in ultimii trei ani. Rata de crestere a indatorarii prin credite de consum a simplilor particulari a fost, insa, de cel putin 30% anual. Datele statistice arata ca pina la finalul anului 2006, un numar de 17,5 mil. de credite au fost contractate de persoane fizice. In mediul urban, cel putin 40% dintre persoanele in virsta de 18 pina la 65 de ani au contractat cel putin un credit, tipurile de credit cele mai utilizate fiind cele pentru nevoi personale. Iar restantele au ajuns deja la nivelul de 290 mil. lei (statistica este publicata in cotidianul Impact, care citeaza site-ul www.ghiseulbancar.ro, si se opreste la nivelul lunii august 2007). Aceasta tendinta de crestere a ratei de indatorare nu poate dura la nesfirsit, mai ales in Romania, o tara cu economie care nu si-a corectat deloc racilele din perioada comunista si nici din perioada de tranzitie la economia de piata si o tara in care cresterea economica este sustinuta, de fapt, de consum. Va urma, in mod evident, o severa corectie, ceea ce va provoca mari probleme bancilor, care isi vor fi vazut clientela pentru creditele de retail injumatatita. Nici piata creditelor ipotecare nu este ferita de acest risc, chiar daca in Romania aceasta piata este la inceput si in plina dezvoltare, rata creditelor neperformante din acest sector fiind, in prezent, mai mica de 1%. Totusi, clientela acestor credite este puternic polarizata. Exista o minoritate de clienti care acceseaza credite ipotecare nu din nevoia de a obtine o locuinta, ci pentru a efectua plasamente in imobile pe care spera sa le poata vinde cu profit sau sa le inchirieze, adica pentru a specula. Marea majoritate a populatiei are, insa, cu greu acces la aceste credite, date fiind preturile foarte mari ale locuintelor (determinate fie de factori obiectivi, cum ar fi cererea imensa de locuinte, fie de factori subiectivi, cum sunt investitiile imobiliare si nevoia bancilor de a acorda cit mai multe credite ipotecare). In SUA, la inceputul lunii august 2007, piata ipotecara a fost cutremurata de un adevarat crah, cauzele fiind exact aceleasi care au stat si la baza crah-ului bursier american din 2002, adica « exuberanta » investitionala si speculatia. Politica economica a SUA a permis americanilor cu venituri medii sau mici sa cumpere locuinte pe credit ipotecar cu termene de 30 de ani sau mai mult, cu dobinzi care ajunsesera, la inceputul anului 2007, la dobinzi real-negative (de unde si celebra, de pe acum, denumire de credite subprime) si aceasta in conditiile in care perioadele de gratie se intindeau pe 2 ani, creditul urmind sa fie achitat pe urmatorii 28 de ani. In august 2007, insa, dobinda practicata de FED a sarit la 5,25%, datorita “bulei speculative care s-a spart”. Familiile americane, in momentul de fata, nu isi mai pot refinanta creditele si, in final, nu isi vor mai putea achita debitele la banci. Corectia subsecventa spargerii bulei speculative a dus la reducerea valorii imobilelor, ipotecile asupra acestora nemaiputind acoperi valoarea creditului ipotecar. Volumul creditarii a inceput, astfel, sa scada. Ca o consecinta a reducerii volumului creditarii, valorile mobiliare prin care sunt securitizate, de obicei, creditele ipotecare (obligatiuni sau titluri ipotecare) au inceput sa isi pierd din lichiditate, de unde au rezultat pierderi pentru piata secundara a creditelor ipotecare (fonduri de investitii sau fonduri ipotecare). De altfel, si sectorul constructiilor a avut de suferit si, pe ansamblu, toata economia americana a dat semne de “oboseala”, intrind in recesiune. Acest trend descrescator se va opri, insa, cu siguranta, intrucit, pe de o parte, economia americana contine mecanisme interne eficiente de corectie, iar legislatia americana prevede proceduri de tratament judiciar al situatiei de supraindatorare a persoanelor fizice, care permit un “nou start”, o reintrare in circuitul civil al celor ajunsi faliti datorita consecintelor acestui crah.  Avind in vedere speculatiile imobiliare de pe piata romaneasca, afirmatia ca « si pe noi ne paste un risc de prabusire a pietei » (Bursa, p.1, editia din 13 august 2007) este, astazi, un truism. In plus, bancile vor avea cu siguranta mari probleme financiare, intrucit orice credit care nu mai poate fi rambursat – si este evident ca in caz de supraindatorare, clientul bancii nu va mai putea sa-si achite ratele – trebuie inscris ca si credit neperformant in evidentele bancii si trecut in « extrabilantier », operatiune care este insotita, obligatoriu, de constituirea de provizioane de risc, in suma egala cu cuantumul creditului ne-performant. Presupunind ca o banca ar avea chiar si 1% din totalul creditelor de retail blocate in credite neperformante si in provizioane care sa acopere aceste credite, la care se adauga in prezent si rezerva minima obligatorie la creditele in Euro de 40% (procent calificat de Bogdan Baltazar ca fiind « criminal ») precum si cheltuielile cu executarea silita inseamna ca banca in cauza ar fi obligata la un efort financiar ridicat, care iar putea afecta indicele de solvabilitate. Daca, ipotetic, rata creditelor de retail neperformante ar ajunge la 10%, atunci se poate spune ca pentru banca in cauza s-ar apropia dezastrul. Poate ca executarea silita a unui numar de 10.000 de debitori neperformanti poate fi gestionata cu forte proprii de o banca asa cum este, sa zicem, Banca Transilvania. Cu un corp de executori bancari profesionisti, da, un astfel de efort poate fi sustinut. Dar daca ar fi vorba de 100.000 de executari silite ? Sa nu uitam ca executarea unei ipoteci poate dura ani de zile, mai ales in cazul debitorilor care au familii, iar ipoteca este pusa asupra casei. Este evident ca un asemenea numar de executari silite nu va putea fi gestionat de o banca, aceasta fiind, de fapt, nevoita, sa isi vinda creantele ipotecare respective, pentru a face rost de cash. Si, cind apare foamea de cash, apar si vinzarile in pierdere catre cei care detin cash-ul. Sunt fonduri si comercianti care abia asteapta o astfel de oportunitate. In fine, as observa ca, in cazul clientilor persoane juridice, odata trecut la procedura falimentului fata de acest gen de debitori, banca poate dispune de sumele constituite cu titlu de provizioane (suma care, de la momentul trecerii creditului neperformant in « extrabilantier » si pina la trecerea la procedura de insolventa, fusese indisponibilizata sub forma de provizion). Insa, pentru clientii persoane fizice, care nu pot fi subiecti ai procedurii insolventei pentru cazul supraindatorarii, acest beneficiu al deblocarii provizioanelor de risc nu exista. Extinderea procedurii insolventei la simplii particulari pentru supraindatorare ar fi, asadar, un avantaj major pentru banci, care nu ar mai fi nevoite sa mentina provizioanele pina la momentul finalizarii executarii silite asupra datornicului, ci numai pina la momentul deschiderii procedurii insolventei asupra acestuia. In alta ordine de idei, o procedura de insolventa aplicabila persoanelor fizice pentru supraindatorare este necesara si pentru a proteja mediul bancar, in special, si mediul de afaceri, in general, de debitorii « profesionisti » (cei care fac un obicei din contractarea de credite, cumpararea de bunuri in rate, contractarea de leasing-uri, consumul de utilitati pe « credit », fara a se precupa si de rambursare), dar si pentru a da o a doua sansa debitorului scuzabil, care a ajuns in situatie de supraindatorare din motive independente de vointa sa. In conditiile reglementarilor actuale, biroul de credit asigura un anumit « filtru » contra debitorilor neonesti sau insolvabili, dar nu lasa nici o sansa reintegrarii debitorului inscris pe lista rau-platnicilor in rindul consumatorilor onesti.Daca, de lege lata, nu exista o reglementare a insolventei simplilor particulari, in schimb, legislatia romaneasca abunda de reglementari care isi propun sa previna starea de supraindatorare a persoanelor fizice, simpli particulari. Perspectiva din care este privita aceasta problema este, insa, unilaterala, reglementarile referitoare la preventia sau acoperirea riscului de supraindatorare fiind orientate catre creditori (banci, institutii financiare non-bancare, furnizori de utilitati), acestia fiind cei care trebuie sa ia masurile de preventie respective.