Răspunderea penală a unui spital – care, în linii mari, este o instituție publică – poate părea o bizarerie, un lucru de neimaginat în urmă cu un an. Dar iată că avem deja două spitale acuzate de infracțiuni.

Primul caz este cel al Maternității Bucur. Anul trecut, în noiembrie, un bebeluș a suferit arsuri profunde pe 20% din suprafaţa corpului, după ce a fost lăsat nesupravegheat în incubator. Spitalul a fost trimis în judecată pentru vătămare corporală din culpă în variantă agravată. Al doilea caz, din păcate de o amploare mult mai mare și cu consecințe și mai tragice, este cel de la Maternitatea Giulești, din această lună. Procurorii au dispus începerea urmăririi penale împotriva spitalului pentru ucidere din culpă și vătămare corporală din culpă în variantă agravată.

Persoanele juridice, inclusiv spitalele, pot fi pedepsite în baza legii penale. Pedeapsa maximă ce poate interveni în aceste cazuri este desființarea judiciară. Dacă ținem cont de condițiile oferite de mai toate aceste ”spitale” românești în care se moare cu zile, victimele fiind pacienți care nu se internează acolo de plăcere, ci pentru a se trata și a-și salva viața, atunci desființarea nu mai pare atât de nefirească.

Pentru că legea penală este făcută nu numai să pedepsească, ci și să apare societatea față de pericolul pe care îl reprezintă infractorii și, în plus, să prevină, prin frica de sancțiune, săvârșirea de alte infracțiuni pentru a nu-i nenoroci și pe alții. Dar, cel mai important este ca autoritățile să ia măsurile ce se cuvin în aceste cazuri. Și aici mă refer la investirea rațională a resurselor în infrastructură. Poate că, deși este puțin probabil, ancheta de la cele doua spitale se va extinde și la fabuloasele contracte încheiate cu firmele care renovează clădirile, care întrețin incubatoarele, aparatura medicală, instalațiile electrice etc. pe multe sute de milioane de euro.

De altfel, cele două cazuri de mai sus sunt două picături într-un ocean de fapte penale ale spitalelor românești, construite pe vremea lui Pazvante Chiorul și suprasaturate cu microbi intraspitalicești. Am văzut în primăvară că, după un simplu chiuretaj, se poate muri în urma infectării cu acești microbi.

Președintele Colegiului Medicilor din Romania care declara atunci că “toată lumea știe că în spitale există viruși. În toate spitalele din lume (…) sunt viruși intraspitalicești”. Doar că în spitalele din Occident, unde pacienții – plătitori de asigurări de sănătate – sunt respectați, acești microbi sunt eliminați prin metode sigure și eficiente. Dacă nu se poate darâma tencuiala zidurilor sau nu e posibilă schimbarea podelelor, spitalele infectate cu acești microbi sunt dărâmate și reconstruite, soluție mai sigură și chiar mai rentabilă decât reconsolidarea acestora. În România există spitale a căror ”dată de naștere” este pierdută în negura istoriei, la fel ca și data ultimei renovări.

Banii alocați de la buget (și este vorba de sume enorme) sunt investiți în ”zugrăveli” superficiale de milioane de euro, în aparatură medicală nefolosită sau nefolosibilă cumpărată la suprapreț, în contracte de întreținere supraevaluate ș.a.m.d. Nimeni nu se gândește la construirea de spitale noi căci ar însemna ca marii baroni ai sistemului să rămână fără sinecuri. Deși toți cei din sistem invocă lipsa cronică de finanțare (campion la lamentări fiind Sorin Oprescu), se risipesc sume enorme anual cu aceste cârpeli, sume care se regăsesc de regulă în conturile baronilor sistemului. Cu sumele risipite în Romania numai în ultimii doi ani se puteau construi zeci de spitale noi, renuntându-se la improvizațiile de genul celor care au ucis cei cinci bebelusi la Maternitatea Giulesti.

Cine este de vină pentru starea acestui sistem? Sursa problemelor este la nivel decizional. Managementul spitalelor, ocupat, în proporție covârșitoare de medici – cadre didactice universitare pe la te miri ce universități particulare, este corupt și în strânsă legătură cu activitatea politică, iar dacă nu este așa încă de la început, este obligat să devină, uneori chiar pentru binele spitalului, conform principiului mai bine mai puțin decât deloc.

Începutul de soluție la problema spitalelor infractoare este construcția unor noi spitale și demolarea celor vechi, care consumă  inutil sute de milioane de euro anual de la buget. Poate că n-ar fi rau ca spitalele să se privatizeze în masă, în varianta MEBO (Management Employee Buy Outs), adică medicii și asistentele din spital să devina acționari ai spitalelor și să nu mai fie tentați să plece la muncă în străinătate.

Între timp, trebuie să aibă loc o schimbare în ceea ce privește conducerea acestor spitale. Managerii de spital sunt doctori (atât la clinici private, cât și la clinici de stat), uneori cadre didactice universitare, uneori oameni politici, dar in orice caz nu manageri propriu-ziși. Conceptul românesc de Homo Universalis s-a dovedit aplicabil doar în fanteziile lui Sorin Oprescu, realitatea cruntă obligându-ne să ne întoarcem la principiul specializării. Managementul spitalelor este încredințat, în SUA, unor manageri de profesie, doctorii fiind chemați să își facă treba lor de medici.

Actul medical nu trebuie să fie suprapus peste ingrata postură de manager (căci altfel, un medic care este director de spital de 27 de ani poate greși și, poate, indirect, cauza tragedii de genul celei de la Maternitatea Giulești) și trebuie separat de calitatea de om politic. Când este vorba de sănătatea și viața omului e deranjantă și această ”bipolaritate” a medicului care lucrează atât la spitalul ”de stat” cât și medic de clinică particulară. Orice alte încercări de reformă ar însemna să reparăm o Dacie din 1970 care și reparată nu va mai funcționa căci nu mai există tipul de benzină cu care sa funcționeze motorul.