I.Utilizarea pe scara larga a unor platforme electronice si virtuale de interactiune intre persoane a caror identitate este reciproc (si, de regula, intentionat) ignorata, utilizarea unor metode de anonimizare si ascundere a identitatii celor care interactioneaza concentrandu-si atentia pe obiectul comertului si nu pe identitatea participantilor, delocalizarea si depersonalizarea comertului, tipice tehnologiei informatiei, interpunerea din ce in ce mai frecventa a unor algoritmi informatici care incep sa semene din ce in ce mai mult cu inteligentele artificiale din filmele si romanele SF sau distopice, toate acestea fac cvasi-imposibila identificarea unui contract si, deci, a unor stipulatii contractuale care sa poata fi analizate sub raportul caracterului lor abuziv. Caracteristicile acestui nou tip de comert franeaza un demers esential pentru integritatea si echilibrul pietei, respectiv, identificarea unei persoane careia sa ii incumbe responsabilitatea abuzului de putere economica, a practicilor comerciale incorecte, a raspunderii pentru produse si a concurentei patologice sau neloiale. Mai mult decat atat, platformele virtuale pun in conexiune electronica ofertantii si solicitantii unor servicii sau bunuri care nu sunt neaparat comercianti. Acesti potentiali contractanti sau achizitori pusi in conexiune electronica prin aplicatii “inteligente” (de cele mai multe ori, prin telefoane sau tablete inteligente, ceea ce inseamna o usurinta si o rapiditate a “comertului” care fac imposibile informarea, avertizarea si consilierea ori auto-protectia fata de practicile incorecte ale vanzatorilor sau ale prestatorilor) pot fi simpli particulari care ocazional produc, vand sau inchiriaza bunuri si presteaza servicii altor simpli particulari, ceea ce inseamna ca legislatia protectiei consumatorilor este irelevanta, de vreme ce nu se regasesc, in cadrul operatiunii juridice vizate sau perfectate, cele doua notiuni antinomice cu care opereaza aceasta legislatie, recte, comerciantul si consumatorul. Desigur, cel care vinde sau inchiriaza bunuri ori presteaza servicii poate “parasi” zona ocazionalului, caz in care devine persoana fizica autorizata sau intreprinzator individual, asimilata comerciantului. De asemenea, titularul platformei on – line este indubitabil un comerciant. Numai ca ideea fundamentala a acestor domenii de frontiera a legislatiei protectiei consumatorilor este punerea in conexiune directa a particularilor, pentru a interactiona de la egal la egal, cu excluderea sau evitarea intermedierii comerciantilor “clasici”, iar platforma on – line se promoveaza ca un simplu intermediar, care nu vinde bunuri si nu contracteaza servicii cu achizitorul sau, respectiv, cu beneficiarul serviciului. Garantia bunului sau a serviciului, calitatea acestora, asigurarea integritatii obiectului raportului juridic sau chiar a integritatii fizice sau morale a achizitorului ori a beneficiarului serviciului sunt exterioare platformei on-line, care isi clameaza calitatea de “simplu” facilitator al interactiunii, de agora virtuala in care oricine sa poate manifesta in mod mercantil. De aici concluzia ca metoda tehnologiei informatiei de a pune in conexiune virtuala permanenta simpli particulari care au ceva de vandut, schimbat sau prestat, cu alti simpli particulari care au nevoia de a cumpara, schimba sau beneficia de un serviciu, neutralizeaza idea de contract comercial, care presupune continuitate, incredere si asumarea riscului, punand probleme ontologice legislatiei protectiei consumatorilor relative, mai ales, la combaterea si sanctionarea clauzelor abuzive si a practicilor incorecte ale comerciantilor. Implicatiile acestui nou tip de comert depasesc, insa, cu mullt domeniul legislatiei protectiei consumatorilor, “atacand” si domeniul concurentei, precum si domeniul fiscal si cel al relatiilor juridice de munca.Economia, legislatia si moravurile si, mai ales, jurisprudenta, vor fi marcate fundamental si ireversibil de acest fenomen de inlocuire a intermedierii comerciale cu facilitarea informatico-tehnologica a conexiunii virtuale permamente a unui numar practic nelimitat de particulari.Pornind de la numele companiei Uber, care s-a facut cunoscuta intr-un domeniu relativ restrans de activitate, cel al transporturilor urbane necolective, cu sofer, vom denumi uberizare tendinta de inlocuire cu platformele informatice a intermedierii practicate de comerciantii clasici in raport cu consumatorii. In mod nesperat, Uber s-a transformat recent intr-un adevarat mit, intrucat aceasta (la origine) simpla platforma IT care intermedia inchirierea “vehiculelor de turism cu sofer” a fost subiectul unei foarte recente decizii a CJUE, decizie aparent defavorabila Uber, dar in realitate bine venita din perspectiva publicitatii gratuite facute prin inflatia de analize si comentarii ale spetei.Prin intermediul unei aplicații pentru telefoane inteligente, Uber pune în legătură un conducător auto neprofesionist (care utilizează in scop de transport pasageri propriul autovehicul) cu o persoană care dorește să efectueze o deplasare urbană si vehiculeaza informațiile referitoare la rezervarea serviciului de transport, efectuand si serviciile de plata si incasare a tarifului si mentinand anumite standarde de comportament al soferului si de calitate a masinii utilizate pentru transport. Desi transportul propriu-zis este efectuat de conducatorul auto neprofesionist, conditiile si detaliile juridice ale serviciului, inclusiv cele financiare, nu sunt stabilite intre pasager si conducatorul auto, fiecare dintre acestia avand un raport juridic distinct, direct si exclusiv, cu Uber. De aceea, desi serviciul de intermediere si dispecerat electronic poate fi catalogat ca activitate separata, in realitate activitatea tinta este deplasarea pasagerului, care se efectueaza în numele si pe seama Uber. In conceptia CJUE, activitatea de intermediere este subsidiara, principala activitate fiind cea de transport, o activitate similara celei de taximetrie. Este vorba, deci, de o prestare de servicii si nu de un comert electronic[1]. Din acest punct de vedere, nu numai ca Uber urmeaza a se supune legislatiei in domeniul licentierii ca intreprindere de transport, dar utilizatorii acestui serviciu trebuie sa fie considerati consumatori, in sensul legislatiei protectiei consumatorilor, inclusiv în sensul Legii clauzelor abuzive, raporturile juridice contractuale, cu toate consecintele acestora, fiind legate intre comerciantul Uber si un consumator, adica utilizatorul serviciilor Uber.Activitatea de tip Uber se extinde rapid in nenumarate alte domenii, cum ar fi inchirierea in scop turistic a apartamentelor sau a caselor particularilor, consultanta, inclusiv cea de tipul avocaturii, serviciile bancare, tranzactiile pe piata de capital si, mai nou, tranzactiile pe piata cryptomonedelor.Multe dintre aceste activitati nu sunt permise decat persoanelor specializate, licentiate sau autorizate, care fac parte din organisme profesionale auto-reglementate. Cei care practica traditional aceste activitati sunt profesionisti (nu in sens de adjectiv, ci de substantiv) care avanseaza cheltuieli mari pentru obtinerea si pastrarea licentei, taxe si contributii legate de exclusivitatea exercitiului activitatii, cheltuieli materiale si de personal etc. De exemplu, Airbnb, o platforma IT de facilitare a inchirierilor imobiliare in scopuri turistice, devine un concurent redutabil si un mare adversar al hotelurilor si pensiunilor, permitand simplilor particulari, care nu au nevoie de licente, de autorizatii sanitare, de proceduri complicate de preventie a incendiilor, de taxe si contributii etc., sa exercite (mai mult sau mai putin ocazional) activitatea tipica a hotelurilor si pensiunilor turistice, la preturi cu mult mai mici decat cele practicate de comerciantii clasici, situatie datorata faptului ca acesti particulari care isi inchiriaza ocazional casele sunt scutiti de taxele si impozitele specifice (inclusiv tva), precum si de costurile logistice aferente. Falimentele si pierderea locurilor de munca din aceste domenii comerciale clasice ar putea fi compensate (cel putin la prima vedere) de cresterea veniturilor simplilor particulari care nu au ocupatii bine platite sau care nu lucreaza deloc, dar nu este clar ce efecte vor trebui sa fie suportate de stat si de sistemele de asigurari sociale, care nu isi vor mai putea construi bugete bazate pe veniturile din aceste domenii. Cel mai preocupant, din acest punct de vedere, este faptul ca circulatia marfurilor, a serviciilor si a fondurilor nu mai poate fi taxata cu impozite indirecte (tva), intrucat vanzatorul si cumparatorul nu mai pot fi identificati si, in plus, nu se mai pot verifica regularitatea si caracterul sistematic ale activitatilor sau independenta acestora necesara inregistrarii (eventual din oficiu) ca platitor de tva. Nici provenienta, nici destinatia fondurilor nu mai pot fi verificate. Organele fiscale si cele de ancheta penala chiar vor fi nevoite sa isi intensifice eforturile pentru a mai putea descoperi si sanctiona spalarea de bani si coruptia. II.Imprumuturile de tip peer-to-peer lending vor elimina sau cel putin vor neutraliza intermedierea bancara. Un japonez din Nagasaki va putea imprumuta un american din San Francisco, fara a mai fi nevoie de o banca la care japonezul sa isi depuna economiile (in schimbul unei iluzorii sigurante si al unei dobanzi penibile ca valoare conferita deponentului de marinimoasa banca) si de o banca de la care americanul sa imprumute economiile japonezului in schimbul unei dobanzi ridicol de mari (de care beneficiaza doar banca) si al ipotecii pe casa sau masina, plus a unei prelevari obligatorii a unei parti consistente din salariul americanului pe urmatorii 20 de ani. In imprumutul de tip peer-to-peer (de la persoana la persoana, de la egal la egal), cei doi actori ai raportului juridic nu se cunosc intre ei, dar nici nu au nevoie ca o entitate specializata si monopolista sa le intermedieze raportul juridic. Desi ii desparte chiar un ocean fizic, mai important este faptul ca pe cei doi participanti la actul juridic al imprumutului ii desparte un ocean virtual, caci tranzactia este operata pe o platforma care blocheaza orice element de identificare a celor doi, printr-un lant de algoritmi (blockchain) care patrunde profund, in abisul deep web - ului, unde motoarele clasice de cautare pe internet nu pot ajunge. Intermedierea bancara si bancile nu mai sunt necesare[2]. Doar ca, la fel ca si in cazul Uber, pentru aplicabilitatea legislatiei protectiei consumatorilor, trebuie identificate atat contractul, cat si partile, in asa fel incat sa poata fi identificate sursa eventualului abuz de putere economica si responsabilii de practicile comerciale incorecte. Dilema este si mai adanca in cazul in care ambii “egali” ai contractului de imprumut sunt simpli particulari care nu fac din actul juridic al imprumutului o afacere, pastrand caracterul ocazional al acestuia.Atunci cand a anlizati si a transat cazul Uber, CJUE nu a declarat ilegale serviciile de acest de tip. Nu numai ca CJUE nu are astfel de competente, dar nici nu ar fi posibil sau dezirabil ca acest tip inovativ de comert si facilitare a agorei globale sa fie declarat ilegal si, consecutiv, interzis, mai ales pentru ca s-ar crea falsa impresie ca in acest fel s-ar asigura protectia (declarata sau insidios urmarita) unor monopoluri sau a unor cutume invechite, criticabile si chiar detestabile de catre marea masa a particularilor care, in plus, au facut deja din tehnologia informatiei un mod de a fi si de a avea. Nu exista obstacole juridice care sa poata opri “setea” de consum, de inovatie, de socializare si de inter-conectare a omului post-modern. Orice interdictie sau reglementare protectionista a inovatiilor tehnologice in materie de achizitii si servicii accesibile on-line va ostiliza publicul, care consuma masiv IT si isi creeaza permanent asteptari de extindere a societatii informationale, de extindere a plajei si diversitatii bunurilor si serviciilor, de inovatie si de scadere a costurilor achizitiilor si serviciilor, tocmai in baza oportunitatilor create de tehnologia informatiei. Publicul, pur si simplu, nu poate fi privat de inovatie. Dreptul este menit sa evite haosul, dar si sa se adapteze timpului sau si sa nu franeze progresul, cu toate imperfectiunile lui.Este cert, insa, ca decizii ale autoritatilor, cum este chiar decizia CJUE in cazul Uber, vor determina o resetare a modelului Uber de a face afaceri si marketing. De exemplu, daca activitatea Uber este calificata drept activitate de transport, atunci soferii care contracteaza “parteneriate” cu Uber pentru a transporta cu masina proprie diversi solicitanti ai serviciului vor putea fi recalificati de organele fiscale ca angajati sau ca persoane aflate in raporturi juridice de dependenta cu Uber, cu consecinta aplicabilitatii contributiilor sociale aferente unui contract de munca (ceea ce, evident, va creste sarcina fiscala a Uber si a soferului si, deci, va putea ridica pretul prestatiei).III. Pe valul uberizarii, toti, sau aproape toti, vom avea tendinta de a ne crea propriile micro-intreprinderi, propriile buticuri din care sa putem vinde sau presta un serviciu oarecare unui simplu particular, un egal al nostru de dincolo de oceanul virtual  care va face acelasi lucru, fara ca vreunul dintre noi sa capete, automat, calitatea de comerciant. Cum legislatia protectiei consumatorilor presupune prezenta celor doua categorii de persoane care intrunesc caracteristicile notiunilor antinomice de “comerciant” si “consumator”, iar simplul particular nu are calitatea de comerciant, s-ar putea spune, cu destul de mult temei, ca in present acest tip de contract “scapa” domeniului protectiei consumatorilor (si chiar domeniului concurentei).O economie aparent distributivista, care sparge in mod benefic monopolurile si exclusivitatile rentiere create in domeniul comertului clasic si le imparte tuturor, la scala globala, pentru ca bogatia sa se raspandeasca si sa nu se acumuleze excesiv in conturile unui numar mult prea redus de persoane si entitati (asa cum se intampla in mod curent), poate deveni, in lipsa reglementarii, opusul sau, adica o economie ultra-liberala, in care totul sau aproape totul face obiectul unei tranzactii financiare[3], iar intreprinderile dispar, din lipsa coeziunii sociale si a cooperarii, cu consecinta disparitiei unui enorm numar de locuri de munca, sursa primordial de finantare a consumului, inclusiv a celui pe credit, iar impozitele pe circulatia marfurilor sunt eliminate din lipsa de obiect. Tendinta globala catre dezechilibru (entropia) va genera la nivel ideologic si politic “necesitatea” unei noi forme de ordine, caci omul si societatea au oroare de haos, ceea ce, aproape natural, va esua, din nou, intr-o acumulare excesiva de bogatii si in controlul globalizat al celor avuti asupra celor (din nou) pauperizati. Or, asa ceva ar fi o nebunie, un cosmar distopic, in care goana dupa vanzari si prestari de servicii ar fi insotita de spaima paralizanta de pierderea locurilor de munca (intreprinderile care furnizeaza in numar mare locuri de munca vor falimenta) sau a prestatiilor sociale (taxele si impozitele aferente circulatiei marfurilor si a banilor vor disparea si, deci, cheltuielile bugetare nu vor mai fi sustenabile).Este evident ca fie dreptul comun trebuie adaptat acestei noi si dilematice realitati juridice, fie noi seturi de norme speciale de protectie a consumatorilor si de concurenta trebuie promovate, pentru a nu permite ca o liberalizare (in principiu benefica) a afacerilor de tipul inchirierilor turistice, de tipul transportului necolectiv cu masina proprie a soferului sau din gama imprumuturilor de orice fel sa determine haosul si, eventual, revenirea, cu titlu de corectie, la demodatul si detestabilul monopol si la anticoncurentialele rente extrase din exclusivitati si cutume.[1]A se vedea: Hotarirea CJUE din 20 decembrie 2017, pronuntata in speta Asociación Profesional Elite Taxi împotriva Uber Systems Spain SL (cauza C‑434/15). Astfel, in hotarirea citata, Curtea retine (a se vedea la pct.37-40), ca serviciul de tip Uber nu se rezumă la o simpla intermediere (constand in punerea în legătură, prin intermediul unei aplicații pentru telefoane inteligente, a unui conducător auto neprofesionist care utilizează propriul autovehicul cu o persoană care dorește să efectueze o deplasare urbană), ci se constituie intr-un adevarat serviciu de transport urban pe care Uber il face accesibil în special prin instrumente informatice. Serviciul de intermediere al Uber “se bazează pe selectarea unor conducători auto neprofesioniști [..] cărora […] le furnizează o aplicație în lipsa căreia, pe de o parte, acești conducători auto nu ar fi în situația de a furniza servicii de transport și, pe de altă parte, persoanele care doresc să efectueze o deplasare urbană nu ar recurge la serviciile respectivilor conducători auto”. În plus, “Uber exercită o influență decisivă asupra condițiilor prestației furnizate de astfel de conducători auto. […] Uber stabilește, prin aplicația eponimă, cel puțin prețul maxim pe cursă, […] percepe acest preț de la client înainte de a achita o parte conducătorului auto neprofesionist al autovehiculului și […] exercită un anumit control asupra calității autovehiculelor și a conducătorilor auto ai acestora, precum și asupra comportamentului celor din urmă, care poate conduce, dacă este cazul, la excluderea lor”. Așadar, serviciul de intermediere al Uber face parte integrantă dintr‑un serviciu global al cărui element principal este un serviciu de transport. Conform unei jurisprudente constante a Curtii, noțiunea de „serviciu în domeniul transporturilor” înglobează nu numai serviciile de transport considerate ca atare, ci și orice serviciu intrinsec legat de un act fizic de deplasare de persoane sau de mărfuri dintr‑un loc în altul datorită unui mijloc de transport (CJUE citeaza, în acest sens Hotărârea din 15 octombrie 2015, Grupo Itevelesa și alții, C‑168/14, punctele 45 și 46, precum și Avizul 2/15 (Acordul de liber schimb cu Singapore) din 16 mai 2017, punctul 61). Ceea ce face, deci, Uber, intra sub incidența calificării largite de „serviciu în domeniul transporturilor”.[2]Uberizarea “ataca” si zona consultantei, inclusiv cea a avocaturii. O sa dispara, oare, si reprezentarea sau consultanta juridica in favoarea unor platforme de facilitare a distributiei de idei si formulare sau a unor algoritmi de genul Siri, setati sa raspunda la toate intrebarile din lume? Probabil ca mult din ceea ce inseamna acum consultanta juridica se va schimba radical, iar inteligenta artificiala va trimite multa lume la sapa. Dar, spre deosebire de bancheri, care sunt impersonali, avocatii, notarii, practicienii in insolventa si juristii de afaceri sunt alesi de clienti dupa calitatile lor personale si umane. Nu va avea nimeni proasta inspiratie sa se lase reprezentat in instanta sau intr-o negociere a contractului de munca de un impersonal si rece algoritm.[3]A se vedea in Les echos, nr. din 2 dec. 2017, o recenzie semnata de Etienne Lefevre, sub titlul Le petite Livre rouge de la revolution micro-capitaliste, dedicata unei carti scrise de Francois-Xavier Oliveau si publicata de Presse Universitaire de France, Paris, 201t, sub titlul Micro-capitalisme, vers une nouveau pacte social.