Everlasting youth and eternal lifeTinerete fara de batranete si viata fara de moarte  este un basm romanesc, cules de Petre Ispirescu. Este o poveste ciudata, fara echivalent in cultura populara a altor popoare europene. La nasterea sa, un fiu de imparat plange continuu si exasperant, pana cand tatal sau, imparatul, ii face o promisiune totalmente neobisnuita: „taci, fiul meu, ca ti-oi da tinerete fara batranete si viata fara de moarte”. Ca si cand ar fi auzit-o si ar fi inteles-o, fiul de imparat accepta promisiunea si se opreste din plans. La maturitate, fiul de imparat ii cere tatalui sau sa isi tina promisiunea. Neavand de ales, imparatul il lasa pe mostenitorul tronului sau sa plece in cautarea acestui neobisnuit dar. Ghidat de armasarul sau - o fosta martoaga, devenita armasar dupa ce a mancat jar, adica s-a hranit cu foc - fiul de imparat gaseste drumul catre taramul celor tineri si vesnici. Traieste acolo in liniste (si plictiseala), fara prea mari convulsii, singur, alaturi de alte doua fiinte tinere si vesnice (femei amandoua). Timpul sau se dilata, incat cele cateva saptamini "petrecute" pe acel taram sunt secole in realitatea imediata, umana. Intamplator, fiul de imparat nimereste in Valea Plangerii. Din acel moment, o dorinta nestavilita il acapareaza: vrea sa isi revada parintii, familia, prietenii. Desi este avertizat ca va fi rau de el daca paraseste taramul vesniciei, el nu accepta sa ramana. Pleaca spre parasita imparatie pamanteana a tatalului sau. Armasarul care mancase foc il lasa la granita taramului vesnic, facand cale intoarsa. Pe drum, treptat, fiul de imparat imbatraneste in cateva ore cat sa acopere secolele petrecute pe taramul tineretii si vesniciei. In fata ochilor i se perinda imagini a ceea ce s-a intamplat cu oamenii si locurile pe care le stia. Ajunge la locul palatului parintilor sai, unde gaseste doar ruine. Trecusera de la plecarea sa peste 400 de ani. Nu mai are decat o dorinta: sa vada mormintele parintilor sai si apoi sa moara.Oare de ce ar vrea cineva sa moara, dand la schimb tineretea si viata vesnica? Nu cumva nemurirea este un dar care devine o povara?Luceafarul, poemul epic al lui Mihai Eminescu, ne spune povestea Catalinei, o muritoare, care viseaza la Luceafarul nemuritor de pe cer, dar care sfirseste prin a se indragosti de Catalin, un muritor. Catalina este fascinata de Luceafar, o fiinta „nemuritoare si rece”, vazuta de noi ca cea mai stralucitoare stea de pe cer. Catalina crede ca il iubeste pe Luceafar, desi este doar fascinata de el. Il invoca, spunandu-i „cobori in jos” (desi e evident un pleonasm, expresia este sugestiva pentru ceea ce inseamna inversul ascensiunii - decaderea, coborarea pe scara lui Iacob; „coborarea in jos” inseamna, metafizic, trecerea voluntara de la stadiul de fiinta inaltata, nemuritoare, la stadiul de muritor, de om). Luceafarul da curs invocarii si coboara (mai precis, se pogoara). Se indragosteste la randul sau de muritoarea Catalina la primul contact vizual. Dar Luceafarul isi da seama ca nu o va putea iubi daca nu paraseste starea de nemurire in care se afla. Este pe punctul de a renunta la nemurire, pentru a o putea iubi pe muritoarea Catalina. Intre timp, insa, Luceafarul afla ca muritoarea Catalina se indragostise de Catalin. Dragostea este egoista si exclusivista. Unde incape Catalin, evident, nu mai incape Luceafarul. Catalina a ales. Dar de ce Catalina cea muritoare a facut agest gest aparent inexplicabil? In definitiv, Catalin, cel de care se indragosteste atat de neasteptat, este un simplu „paj” la curtea princiara, adica un individ foarte comun, un muritor fara nimic special, in timp ce Luceafarul este o fiinta nemuritoare, stralucitoare, ofertanta. Alegerea Catalinei pentru paj, in defavoarea nemuritorului, este, totusi, logica si explicabila prin frica si fascinatia oricarui om fata de un nemuritor. E o metafora foarte subtila a lui Eminescu, desi pentru noi toti, cei care, in scoala generala si in liceu, am citit si recitat Luceafarul (mai ales cand am fost omisi in optiunile lor de fetele din liceu de care eram fascinati si care ne intimidau), atributul de „paj” a parut a fi doar o manifestare a dispretului suveran al lui Eminescu fata de cei mai putin „inalti” decat el, cel care indirect se identifica cu Luceafarul. Orice om, oricat de insignifiant, e infinit mai „interesant” decat nemuritorii, tocmai pentru ca e om. De un om nu esti fascinat si nici speriat sau intimidat (sau, in orice caz, nu de orice om). Pe un om il poti iubi sau ura, il poti dispretui sau ignora. Un nemuritor, insa, nu poate starni omului decat fascinatie, frica, intimidare. A trai in preajma unui nemuritor inseamna sa accepti ca, la un moment dat, tu vei imbatrani si vei muri, in timp ce nemuritorul va ramane tanar si ... nemuritor. Interesant este ca Luceafar se citeste, in latina si in engleza, Lucifer: acesta este nimic altcineva (altceva) decat ingerul decazut al raului, adversarul lui Dumnezeu. A deveni tu insuti nemuritor inseamna a trai in singuratate (sau intr-o singuratate „in doi”) la nesfarsit, ceea ce pentru un „posesor” de suflet este i-logic. Ambele variante sunt inspaimantatoare, terifiante, grotesti. Probabil ca, realizand oroarea acestor doua optiuni, Catalina s-a speriat, si-a dat seama ca a fost doar fascinatie ceea ce a simtit fata de Luceafar, si nu iubire. Si a renuntat la Luceafar, in favoarea unui muritor de rand. Practic, si-a gasit refugiu in iubirea fata de un muritor de rand. Luceafarul, vazand logica acestei alegeri si realizand diferentele inconciliabile dintre cele doua lumi, s-a intors in lumea sa, pe cer, unde continua sa straluceasca. Nemuritor si rece.Intr-adevar, cine si-ar dori sa traiasca o vesnicie, vazand toti semenii sai cum imbatranesc si mor? Who wants to live forever, anyway[1]? Faptul de a ramane singur, fara emotii, fara un vis (sau cu visuri, idealuri care vor fi „decedat” pana la varsta normala a omului, de pana in 100 de ani), dincolo de bine si de rau, face ca viata sa nu mai aiba logica pentru o fiinta care are suflet, pentru ca o astfel de „viata” nu mai are sens. Sufletul nu este altceva decat legatura emotionala cu alti oameni. "Caramizile" din care este construit sufletul sunt amintirile si emotiile, fie ele pozitive (iubire fata de familie, respect fata de inaintasi) sau negative (ura, dispretul, teama fata de dusmani, competitori, straini, intuneric etc.) deopotriva. Suntem fiinte relationale, nu putem fi singuri fara a ne pierde sufletul. Principalul arhitect al sufletului nostru suntem noi. Si tot noi avem optiunea de a ne construi sufletul din emotii. Preponderent pozitive sau negative.Legatura Luceafarului cu Tinerete fara batrinete si viata fara de moarte este surprinzatoare si bizara. Nu putem presupune ca Petre Ispirescu ar fi avut vreun dialog in timp cu Eminescu. Mai degraba, putem presupune ca amandoi au simtit ceea ce, semi-inconstient, simtim toti: mitul nemuririi.Printul (fiul de imparat, in limbajul nostru popular) care a acces la taramul nemuririi si tineretii vesnice, a trait alaturi de alte doua fiinte nemuritoare (ce erau deja pe acel taram iesit din timp) dar, printr-un declic in continuumul atemporal in care „traia”, si in ciuda avertismentelor celor doua nemuritoare „mai vechi”, a trecut prin Valea Plangerii. Trecerea pare a fi fost o intamplare: alergand dupa un iepure, treptat Printul a patruns in Valea Plangerii; dar iepurele nu e nimic altceva decat tentatia sufletului, faptul de a tanji dupa lumea careia ii apartii, dar pe care ai parasit-o, regretul mortalitatii; printul isi da imediat seama ca sufleteste apartinea altei lumi, aceleia pe care o parasise. Cine vrea sa traiasca pentru o vesnicie, in aceasta singuratate atemporala? Nimeni, nicio fiinta care este inca om si are suflet. De aceea Printul pleaca sa isi revada parintii si prietenii. Dar este mult prea tarziu. Ceea ce pentru el insemnase clipe, pentru lumea pe care o parasise si in care isi dorea sa revina insemnase secole. Toti cei din vremea lui disparusera. Lumea lui disparuse. Asa ca moartea sa rapida este logica. Ca si Printul, si Catalina refuza viata alaturi de un nemuritor, si ea refuza nemurirea.Elementul comun si mai subtil al celor doua istorii este fascinatia. Sa zicem ca l-ati intilni pe Aristotel, printr-o improbabila calatorie in timp. Sau pe Sfantul Apostol Pavel, ori pe Sfantul Ilie (care, conform Vechiului Testament, a fost ridicat la cer, intr-un car de foc, in trup, viu si nevatamat). Cum ati reactiona? V-ati speria, desigur, ati fi intimidati. Si fascinati. Dar daca ati intilni un nemuritor propriu-zis, unul care a trait 3 mii de ani si mai poate trai inca 3 mii de ani? V-ati speria. Ati fi fascinati. Si i-ati deveni ostili. Asta au facut si oamenii din timpurile primordiale: s-au speriat de „Fii lui Dumnezeu”, i-au ostracizat, si i-au facut ostili, dusmani. Si-au creat imagini despre ei (Zeii sunt imagini arhetipale, nemuritoare, ale omului), dar s-au temut de ei si i-au urit.A fi om inseamna a fi muritor. A fi ne-muritor inseamna a fi ne-om. Existenta umana exclude ideea nemuririi. Oamenii, ca ansamblu al prezentului sau in evolutia lor istorica, ar lupta contra nemuritorilor, pentru a-si pastra modul de viata existential, pentru a pastra controlul si puterea, pentru a-si pastra locul pe planeta etc. Aceasta lupta este anistorica, perena. Religia iudaica si cea crestina (ba chiar si cea musulmana) vad neumurirea, invierea in trup (nu ca spirit) ca fiind realizabila in alta lume, o lume a nemuritorilor („imparatia cerurilor”, Alam al Mittal). Chiar si Nirvana, din budism si hinduism, este o alta lume, a iluminarii si a fiintelor inaltate, nu este lumea noastra, a muritorilor.Sa revenim in prezent. Oare nu suntem si acum fascinati de imaginile arhetipale ale prezentului si, in acelasi timp, nu le detestam? Uitati-va la conceptul de star, de vedeta. Fascinatia initiala este una de tip fan: pentru fiecare star se formeaza acele „groupies” care nu fac altceva decat sa il urmeze pe micul zeu in turnee si in concerte; fiecare star are postere, pe care noi, in adolescenta, ni le lipim pe pereti, la loc de cinste, are fan-cluburi, are facebook si twitter folowers etc. Apare apoi fascinatia de tip paparazzi – vrem sa fotografiem vedetele, vrem sa le atingem, vrem sa stim mai multe amanunte despre ele, despre viata lor intima, vrem sa stim ca sunt oameni ca si noi (desi suntem convinsi de contrariu). In fine, pe urmatoare treapta apare fascinatia de tip psihologic sau chiar patologic: teama, frica, angoasa, invidia la adresa vedetelor. Michael Jackson a devenit star la 5 ani si megastar la 20 de ani. Cine l-a mai inteles? Cine l-a mai iubit? J.K Rowling, autoarea cartilor cu Harry Potter, a devenit miliardara in numai 7 ani de la publicarea primului volum. Apoi a divortat, a ramas singura, fara prieteni: cei vechi sunt intimidati de ea si, deci, o evita, iar cei noi nu ii sunt prieteni, ci doar profita de celebritatea sa si de banii sai. Paradoxul este ca, dupa ce devin celebre si isi consuma toate asteptarile pe care le au de la acest statut, toate starurile isi doresc un pic de intimitate, urasc paparazzi, detesta sa fie mereu in centrul atentiei, pe scurt, isi doresc sa fie muritori, macar un pic.De altfel, in toate legendele despre zei si despre nemuritori, se spune ca acestia ne-au invidiat ori si-au dorit sa fie muritori, macar o clipa. Ingerii din ceruri s-au pogorat pe Pamant si s-au impreunat cu oamenii, dand nastere nephilim-ilor (fiinte jumatate ingeri – jumatate oameni). Zeii greci au dat nastere semi-zeilor prin impreunarea cu oamenii. Ce avem noi, muritorii, atat de interesant pentru alte fiinte, pentru ne-oameni? Suntem asa cum suntem, in primul rand prin locul si momentul afective, emotionale, familiale, etice, sociale si istorice pe care le ocupam. Omul este om pentru ca este muritor. El are familie, prieteni, co-nationali sau co-religionari. In aceasta pozitie are emotii, traieste prin afecte, este legat de alti oameni, din prezent, din trecut sau din viitor. Are suflet. Sufletul este ingredientul care iti „permite” sa iubesti, sa ai pasiuni sau compasiuni (dar si sa urasti, sa nu ai compasiune, sa faci rau, in general). Fiintele nemuritoare nu (mai) au suflet. Sunt dincolo de bine si de rau.Imi este clar ca mitul nemuririi si al tineretii vesnice este adanc inradacinat in subconstientul nostru colectiv, caci basmul Tinerete fara de batrinete si viata fara de moarte nu este scris de Ispirescu, ci cules de el (asadar, e vorba de o poveste spusa de bunici nepotilor lor timp de secole), iar poemul epic Luceafarul este construit in jurul unei teme care apare si la poetul rus Lermontov (in poemul epic Demonii) si la scriitorul american Edgar Allan Poe (in poezia Corbul). Supra-omul lui Friedrich Nietzsche din Asa grait-a Zarathustra se afla in afara timpului, dincolo de bine si de rau, iar Imparatul-zeu al Dunei (din seria de romane SF ale lui Frank Herbert, Dune) traieste si domneste ca imparat al universului stiut, jumatate vierme-de-nisip, jumatate om, timp de 4000 de ani.Mai mult chiar, imi este clar ca, asa cum rezulta din cele insirate mai jos, mitul nemuririi si al tineretii vesnice este raspandit peste tot, la toate popoarele, inca de la facerea lumii.Oricum, stim sigur ca exista entitati vii care traiesc sute sau chiar mii de ani. Spre exemplu, unele specii de copaci, cum sunt baobab-ul, ginko biloba, sequoia, traiesc chiar si 3000 de ani. Se zice ca in stratul de permafrost din Siberia exista organisme care traiesc de peste 200 de mii de ani (varsta a fost stabilita, dupa toate probabilitatile, prin datare cu Carbon 14). Exista animale obisnuite, cu nimic suprinzatoare, care traiesc aproape o mie de ani (testoasele oceanice sau cele din Galapagos).Avand in fata aceasta tema perena a omenirii, ne putem intreba daca este vorba de un simplu mit sau de o simpla obsesie ori daca nu cumva este vorba de episoade sau evenimente tulburatoare, socante, in care omul s-a aflat in prezenta unor fiinte nemuritoare si, contempland realitatea coplesitoare a unei vieti nesfirsite in comparatie cu propria viata si cu viata contemporanilor sai, a ajuns sa se intrebe daca s-ar putea imortaliza si el, omul, simplul om. Nu este greu de dedus ca, pentru oameni a caror durata de viata era de 40-45 de ani, intalnirea cu o persoana care avea 100 de ani si care arata ca unul de 25 de ani ar fi putut fi similara cu intalnirea cu un nemuritor. De asemenea, ne dam seama cu totii ca unii oameni au ajuns, voluntar sau involuntar, sa isi imortalizeze numele in arta, filosofie, stiinta sau marcind istoria cu propriile fapte (benefice, cum sunt cele eroice, culturale, civilizationale, sau malefice, cum sunt razboiale si crimele).De altfel, Adam si Eva nu au fost facuti muritori. Ei au devenit muritori dupa ce au mancat din marul cunoasterii. In acest fel, au capatat memorie („cunoastere”) si deci suflet, au devenit oameni.Prima idee clara de cautare a imortalitatii apare in Epopeea lui Ghilgames.  Rege al Babilonului in urma cu mai mult de 5 mii de ani, Ghilgames era terifiat si obsedat de moartea prietenului si camaradului sau de lupta Enkidu. De aceea, intr-un efort de liberare de aceasta obsesie, el pleaca in cautarea nemuririi. Povestea sa devine prima epopee scrisa a omenirii. In poveste nu e vorba de razboi si nici de fapte de eroism. De fapt, in partea de inceput a povestii, Enkidu (o fiinta jumatate om – jumatate taur) il sfideaza si il provoaca la lupta pe Ghilgames, acesta raspunzand provocarii si, pana la urma, castigand lupta. Dupa acest episod, cei doi devin prieteni de nedespartit, impreuna fiind imbatabili si aproape indestructibili. Povestea este, de fapt, despre stradania aproape obsesiva a lui Ghilgames de a gasi calea catre nemurire.Mitul lui Osiris este, la fel, o istorie a cautarii imortalitatii. Osiris este rege al zeilor, fiind casatorit cu Isis, sora sa (la vechii egipteni, dupa cate se pare, era permis incestul; pe de alta parte, este posibil ca cei doi zei din poveste care se casatoresc sa fie, de fapt, avataruri umane ale lor, de unde consecinta ca nu era vorba chiar de un incest, in adevaratul sens al cuvintului). Seth, fratele lui Isis si al lui Osiris, gelos pe pozitia lui Osiris de rege al zeilor, il ucide, pentru a-i lua locul ca rege. Ca sa nu existe riscul ca Osiris sa revina la viata, Seth ii transeaza trupul si il imprastie in toate zarile. Isis, sotia virgina a lui Osiris, dupa o agonizanta cautare, gaseste toate partile trupului lui Osiris, le re-asambelaza si, pentru a-l readuce la viata, se impreuneaza cu el. Din aceasta impreunare se naste Horus, care va recapata tronul tatalui sau, ucigandu-l pe Seth. Ne putem intreba daca, in interiorul mitului, Osiris a revenit, propiu zis, la viata, daca murise el insusi sau doar trupul si sufletul avatarului sau uman sau daca, de fapt, acestea fusesera segmentate, fara ca el sa moara cu adevarat. Sau, si mai interesant, ne putem intreba daca nu cumva, de fapt, Seth a savarsit un ritual prin care il impiedica pe nemuritorul Osiris sa revina la „viata”? Sau, poate, invers, nu cumva, in urmarea unei intelegeri cu fratele sau Osiris, de fapt Seth l-a ajutat sa moara pentru ca, la fel ca si fiul de imparat din basmul romanesc, se saturase de nemurire? Aici trebuie spus ca, intr-un fragment ascuns, apocrif, al capitolului 6  din Geneza (care a circulat sub numele de Cartea lui Enoch in trei variante, 1 Enoch, 2 Enoch si 3 Enoch), precum si in unele comentarii apocrife sau mistice la acest fragment ascuns din Geneza, exista o poveste dupa care o “ceata” de ingeri care s-au revoltat contra lui Dumnezeu, numiti Veghetori, s-ar fi pogorat pe pamant, s-ar fi impreunat cu fiicele omului si ar fi dat nastere nephilimilor (fiinte jumatate inger – jumatate om), care ar fi asuprit omul, ducandu-l in pacat si determinand potopul lui Noe. Unele reinterpretari eretice ale crestinismului originar sustin ca, de fapt, Iuda nu l-a tradat pe Iisus, ci l-a ajutat sa savarseasca ritualul invesnicirii, care presupunea moarte Sa fizica, pe cruce.Oricum, re-asamblarea corpului lui Osiris, urmata de impreunarea lui Isis cu acest corp in vederea readucerii lui la viata, este un ritual care, probabil, a fost izvorul tuturor miturilor si religiilor care au in centru idea de inviere din morti.De retinut, totusi, ca, dupa „invierea” lui Osiris, el devine stapanul taramului mortii. Osiris nu a mai trait pe pamant, in viata reala, ci in abisul sub-pamantean; din zeu saturnian, exterior pamantului, s-a transformat in zeu ktonic, sub-pamantean. In linie cu acest final sumbru al mitului lui Osiris, multi se vor fi intrebat ce s-a intimplat cu Lazar cel inviat din morti, daca a ramas in viata pentru eternitate sau, ironic, a murit a doua oara. Autorul Evangheliei dupa Ioan pastreaza tacerea asupra acestui aspect.Vechii zei egipteni erau reprezentați tinand alaturi un Ankh. Sunt astfel reprezentati Ra, Osiris, Isis, Horus, Seth, Thot, Anqet, Ptah, Satet, Sobek, Tefnut, Hathor, Anubis etc.). Faptul ca tin alaturi acest semn este o indicatie a abilității lor de a transcende moartea. Zeii egipteni erau concepte ale unor fiinte care dobandisera imortalitatea. Ankh era hieroglifa egipteană, intraductibila in cuvintele pe care le folosim noi, care simboliza viața si imortalitatea (viata eterna). In Muzeul Luvru din Paris, in zona cu exponate din Egiptul Antic, veti vedea acest semn de fiecare data cind este portretizat un zeu.Ankh-ul arata asa :Daca zeul era antropomorf, el tinea in mina un Ankh, pentru a arata ca zeul/zeita are cheia catre eternitate.Faraonii primeau o amuletă sub formă de ankh la naștere. Sarcofagele faraonilor aveau un Ankh plasat pe pieptul faraonului pentru a simboliza răsuflarea Vieții Eterne.Ciudat este ca, asa cum rezulta din cele scrise pe Wikipedia, simbolul Ankh-ului nu se limita la viața fizică, pamanteana, ci trecea dincolo de ea, simbolizand viața în moarte. De aceea, morții erau numiți “ankhu”, iar unul dintre termenii folositi pentru sarcofag era “neb-ankh”, adica, “posesor al vieții” (??!).In mod evident, Ankh-ul a fost pentru vechii egipteni simbolul Vieții Veșnice. Dar Ankh-ul simbolizează și puterea de a da și susține viața, fiind asociat cu apa (pe care egiptenii o considerau capabilă de a regenera viața), aerul, soarele precum și cu zeii. Forma sa asemănătoare cu o cheie a încurajat credința că poate deschide porțile morții, lasandu-l pe purtator liber sa traiasca viata vesnica.In Latina ecleziastica din sec. IV – V acest simbol se numea “crux ansata” (cruce cu mâner). Desi a fost considerat multa vreme un simbol religios pagan al egiptenilor, Ankh-ul a fost, pana la urma, adoptat de crestini in simbolul Crucii. Nu doar ca Iisus Hristos a fost crucificat (ucis pe o structura de lemn in forma de cruce), dar dupa inviere, El s-a inaltat la cer, nemaicunoscand moartea. Crucea pe care a murit a fost si cheia care i-a deschis portile mortii, facand posibila invierea si inaltarea la cer pentru viata vesnica. Unele culte eretice de la inceputurile crestinismului, precum si unele curente istorico-filosofice de azi, care reinterpreteaza acele curente crestine timpurii, considera ca acest simbol a fost integrat in crestinism chiar de Iisus, care ar fi calatorit in Egipt nu doar ca prunc (episodul Fugii in Egipt fiind relatat in Evanghelii), ci si ca adult care s-a initiat in cultul egiptean al nemuririi. Iar Iuda l-ar fi ajutat sa savirseasca ritualul invesnicirii si nicidecum nu l-ar fi tradat.Geto-dacii, populatia bastinasa ce traia in urma cu 2000 de ani pe teritoriul actual al Romaniei, au avut o intelegere proprie, profunda, a imortalitatii si o intreaga religie si civilizatie bazata pe acest concept. Este foarte probabil ca, data fiind aceasta mistica a imortalitatii, crestinismul a fost relativ usor si rapid asimilat de descendentii imediati ai geto-dacilor. Exista, de altfel, o constatare a lui Mircea Eliade in legatura cu aceasta mistica a nemuririi care a putut facilita patrunderea crestinismului timpuriu pe teritoriul actual al Romaniei. Dupa Eliade, cultul lui Zalmoxis avea cel putin patru trasaturi comune cu crestinismului: eschatologia (viziunea asupra destinului final al omului), ascetismul, invierea si inaltarea, la care se adauga o a cincea trasatura, initierea, care vine de la scoala pythagoreica (al carui discipol ar fi fost Zalmoxis).Conform lui Strabo, adeptii geti ai cultului lui Zalmoxis erau, de regula, sihastri. Numiti theosebeis, conform lui Strabo, acestia traiau in singuratate, in numele lui Zalmoxis. De aici denumirea de Singureni data unei localitati din sudul Bucurestiului de linga fosta capitala a lui Burebista, Argedava, si unei localitati din Moldova de peste Prut. Adeptii lui Zalmoxis, chiar daca traiau in comunitate, tineau post sever, fiind vegetarieni (acestia se numeau kapnobatai, conform aceluiasi Strabo; ca si adeptii cultului grec pythagoreic, adeptii lui Zalmoxis nu se atingeau de carnea animalului, asemenea lui Fereidoun Esfandiary, fondatorul de origine iraniana al futurologiei). Unii dintre acesti adepti ai lui Zalmoxis nu se impreunau cu femeile, asemenea preotilor catolici (cei care faceau juramint de celibat se numeau, conform lui Strabo, ktistai). Preotii cultului lui Zalmoxis aveau o putere similara cu a regelui, uneori fiind si regi si preoti (un astfel de exemplu este Deceneu). Preotii erau specializati. Ei erau, conform lui Mircea Eliade, de la taumaturgi (vindecatori), la vrajitori. Sihastrii erau considerati sfinti. Pentru acestia, vindecarea sufletului duce la vindecarea trupului. Iata o interesanta legatura cu idea de dupa care ADN-ul ar fi un internet biologic, cu care se poate comunica, inclusiv pentru a se corecta anomaliile genetice sau mutatiile care ar putea sa duca la boli si imbatrinire.Iisus – Fiul lui Dumnezeu a fost om, Fiul Omului, cand a optat sa mearga pe calea care ducea catre moartea sa pe cruce (urmata de inviere si de inaltarea la cer).  Dupa inviere, Iisus Fiul Omului a fost inaltat la cer, in trup ca om; dupa ce a murit pe cruce si a inviat, Iisus nu a mai murit niciodata. Literatura istorica si ezoterica de la inceputul acestui secol XXI a emis ipoteza ca Iisus Fiul Omului nu doar ca a murit pe cruce, dar s-a supus si unui ritual de invesnicire. S-a spus, de asemenea, ca invierile din Noul Testament nu sunt altceva decat ritualuri de invesnicire; Iisus ar fi practicat, in timpul propavadurii Lui pe pamant, 3 astfel de ritualuri de invesnicire: invierea lui Lazar, invierea fiicei lui Iair si invierea tinarului din Nain; interesant este ca, dupa inviere, nu se mai spune nimic despre aceste persoane, nefiind clar daca ele au murit (a doua oara), ca orice al om[2], sau au ramas vesnic in viata; ritualul de invesnicire a lui Iisus Insusi ar fi fost “in sarcina” lui Iuda (care, in realitate, l-ar fi ajutat pe Iisus si nicidecum nu l-ar fi tradat). In Faptele Apostolilor ni se istoriseste ca si Petru si Pavel au inviat cate un tanar. Foarte interesant este ca cei inviati sunt copii sau oameni tineri. Daca a fost vorba de ritualuri de invesnicire, inseamna ca cei cinci nu doar ca nu au mai murit niciodata, dar ei sunt si vesnic tineri, asa cum erau inainte de moarte si inviere. Este foarte interesanta similitudinea acestor persoane tinere si vesnice cu fiintele tinere si vesnice din basmul lui Petre Ispirescu.Zeii greci erau considerati nemuritori si inalterabili. Ei consumau „ambrozie si nectar” (ambrozia fiind, probabil, elixirul tineretii, substanta care le asigura revenirea repetitiva la tineretea vesnica). E interesant ca, din plictiseala (termen care, probabil, in urma cu 3000 de ani nu exista, dar asa este redata in cuvintele secolului XX de cei care scriu variante ale Legendelor Olimpului acea stare pe care printul din basmul romanesc Tinerete fara batrinete si viata fara de moarte o avea cind esuase in Valea Plangerii), zeii greci coborau pe pamant, unde se impreunau cu oamenii, de unde rezultau eroii si semizeii. Intr-o situatie speciala se afla Dyonisios. Acesta era un zeu care murea toamna si reinvia primavera. Si titanii erau nemuritori. Intrucat ei se “rasculasera” impotriva lui Zeus, regele zeilor, fusesera damnati pentru vecie. O situatie mai “speciala” o avea titanul Prometheu, care daruise omului focul, gest pentru care a fost pe veci damnat de zei fiind legat de o stanca si expus zilnic vulturilor care ii devorau maruntaiele. Este foarte interesanta similitudinea cu povestea Veghetorilor din 1 Enoch, care si ei s-au rasculat impotriva lui Dumnezeu, s-au impreunat cu fiicele omului, iar progeniturile lor au invatat omul arta metalurgiei si, implicit, arta focului si a razboiului.Alchimia era (este) o stiinta secreta, ermetica (termenul vine de la Hermes Trismegistul, care nu se confunda cu zeul grec Hermes, ci este un initiat antic din Alexandria, cel care a „inventat” ezoterismului), ce frizeaza magia, dar care are ca scop tineretea fara batranete si viata fara de moarte. Alchimistii evului mediu (se pare ca acestia se reinventeaza in ultima vreme, asa cum rezulta din unele documentare de pe National Geographic Chanel si de pe BBC) cautau “elixirul vietii”, substanta magica ce conferea nemurirea, dar si “piatra filosofala”, ingredientul magic care putea transforma orice material in aur. Este interesant de observat ca aurul este metalul care rezista mii de ani, aproape nealterat, fiind simbolul tineretii, sanatatii si vesniciei. De aceea aurul este etalonul pentru orice valoare materiala, desi simbolul pe care il exprima este imaterial. Alchimistii nu cautau doar calea catre tineretea vesnica, ingredientul nemuririi, ci si metoda de a transforma orice material in aur, acesta putand rezista in timp si asigura pastrarea unor valori, emotii sau amintiri la adapost de piere. Daca esti nemuritor sau daca traiesti mii de ani, ai nevoie si de materiale care sa reziste odata cu tine si care sa iti inmagazineze amintirile. Efortul de a obtine elixirul vietii si piatra filosofala nu era depus pentru a obtine bogatia. De altfel, pentru oamenii care pot trai mii de ani ideea de a fi bogat e cu certitudine o mare prostie. Efortul este pentru a dobandi vesnicia materialului. Aurul e materialul care poate rezista nealterat mii de ani. La fel si piatra. Dar aurul nu este peste tot pe Pamant, nu este prezent in cantitati mari, in orice caz nu in cantitati suficiente pentru nevoia de materiale rezistente in timp. Piatra filosofala este ceea ce determina transformarea in aur a materialelor alterabile, dar care se gasesc din abundenta pe Pamant. E foarte interesant ca magii din Evanghelii ii aduc aur lui Iisus pruncul. De ce i-ar trebui Fiului lui Dumnezeu aur? Darul magilor este un simbol al nemuririi si al tineretii vesnice. Iisus a inviat si s-a inaltat la cer cand inca era tanar. Simon a  devenit Petru, piatra pe care Iisus isi va fi cladit biserica. Piatra si aur: amandoua se regasesc la alchimisti. Iar acestia au fost “marcati” ca magi, nu ca oameni de stiinta[3].Imparatia lui Dumnezeu este locul unde oamenii nu mor, ci traiesc vesnic. Dar acest loc nu este din aceasta lume, nu e pentru oameni, in orice caz, nu e pentru oameni, asa cum sunt ei acum.Pentru religie, acest loc este in ceruri si este destinat doar unor alesi. Nu e prea democratic, nu? Dar poate ca, de fapt, ni se spune ca noi, oamenii, nu suntem toti  potriviti pentru aceasta lume. Mie imi este evident ca nu ne putem dori toti aceasta lume, care ne-ar distruge insasi conditia umana. Cei mai multi oameni rezonabili si credinciosi se tem nu de inexistenta, ci de existenta Raiului. Ca si mine, multi se pot intreba: daca ai sti ca Raiul exista, cu cine ti-ai dori sa iti petreci eternitatea? Dificila alegere. Eu mi-as dori o eternitate cu copilul meu. Cand va avea proprii copii, descendentul meu isi va dori o eternitate cu propriii descendenti. Un om care s-a casatorit, oficial sau nu, de mai multe ori, va trebui sa aleaga un partener de eternitate. Sau, si mai complicat, un om a caruia viata a fost un iad construit, voluntar sau involuntar, de cei apropiati lui, va alege sa le stea alaturi acestora o vesnicie sau nu?Cu toate acestea, Iisus a spus ca acest loc ne este accesibil tuturor, cu conditia abandonarii pacatului (biserica retinand ca in viata mireana ea va decide cine este pacatos sau merituos si cine nu; de aici puterea si controlul, pe care nu a fost dispusa sa le cedeze nicicand).Iar oamenii tineri si vesnici, cei pe care oamenii obisnuiti i-au intilnit aievea sau in “vedenii”, probabil ca au descoperit ca Imparatia lui Dumnezeu este posibila pe pamant si accesibila tuturor.Poate ca, de fapt, moartea nu exista, poate ca e o trecere in alt plan, in alta dimensiune[4].[1]Vers dintr-o piesa de Queen.[2]S-ar parea ca toti suntem datori cu o moarte. “Caci pamant esti si in pamant te vei intoarce” (Geneza 3 : 19). E posibil ca unii sa fi fost datori cu doua...[3]Ca tot suntem la discutii despre magie : dragonul, prezent in basme, in poemele epice ale trubadurilor, dar si in  romanele si filmele fantasy, este un animal magic, salbatic, periculos, greu de stapinit, care traieste mii de ani si ...vorbeste. Se zice ca dinozaurii au disparut in urma cu 65 de milioane de ani. Dar ce-ar fi daca unii au supravietuit si in aceste milioane de ani au invatat sa vorbeasca si sa ramina in viata mii sau milioane de ani?[4]Stelele care mor nu pier, se duc pe un alt cer : vers dintr-o piesa a trupei romanesti Taxi.